Preface

Învăţăturile aduse de Isus Cristos de la Dumnezeu‑Tatăl au ajuns la noi sub diferite forme: conversaţii cu discipolii Săi şi cu alte persoane din jurul Său, cereri ale Sale adresate Tatălui Ceresc, precum şi descrieri ale faptelor şi miracolelor Sale menţionate în Evanghelii. De asemenea, există scrieri ale discipolilor Săi, care conţin informaţii învăţate de la Isus, profeţii primite de la Sfântul Duh şi Dumnezeu‑Tatăl, precum şi păreri personale ale autorilor. Asemenea scrieri sunt numeroase, dar nu toate sunt incluse în Noul Testament.

Cu toate acestea, nu a existat nicio descriere completă şi structurată a Învăţăturilor lui Cristos care să prezinte aspectele ideologice cele mai importante, într‑o manieră sistematică. Acesta este unul din motivele care a generat numeroase neînţelegeri între adepţii lui Isus Cristos precum şi denaturări surprinzătoare ale Învăţăturilor Sale.

Este limpede că realizarea unei compilaţii a Învăţăturilor lui Isus putea fi îndeplinită cu succes numai de către o persoană care a împlinit tot ceea ce a propovăduit Isus, care a cuprins iubirea Lui şi care L‑a cunoscut pe Dumnezeu‑Tatăl. Numai acest lucru poate fi o mărturie a competenței compilatorului.

Autorul acestei cărţi a reuşit să parcurgă Calea către Dumnezeu, după ce a studiat metodologia de avansare pe acest Drum și după ce a construit, cu ajutorul și îndrumarea lui Dumnezeu, o “scară” unde fiecare treaptă reprezintă etape cu metodele aferente care permit aspirantului spiritual să ajungă la “Reuniunea” la nivel înalt.

În Rusia, autorul a început lucrarea sa de a salva oamenii din întunericul ateismului în timpul guvernării Partidului Comunist, a suferit persecuţii şi calomnii, a trecut prin “Calvar”; a fost pe lumea cealaltă de două ori şi a cunoscut Îmbrăţişarea Sfântului Duh şi a Tatălui Ceresc, fără niciun impediment provocat de învelişul corporal, după care a fost retrimis în trupul său de Dumnezeu pentru a‑şi continua autodezvoltarea şi serviciul [3,7].

Această carte a fost scrisă cu binecuvântarea şi sub călăuzirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu Tatăl

“… Numai El există… A existat dintotdeauna şi existenţa Sa nu se va sfârşi.

“Nu are egal nici în Ceruri şi nici pe Pământ.

“Marele Creator nu a împărtăşit puterea Sa cu nicio fiinţă vie. … Numai El este omnipotent.” (Viaţa Sfântului Issa, 5:16‑17)

“Eternul Legiuitor este unul. Nu există alt Dumnezeu, decât El. Nu a împărţit lumea cu nimeni şi nici nu a vorbit cu cineva despre intenţiile sale.” (Viaţa Sfântului Issa, 6:10)

“… Domnul Dumnezeul nostru… este atotputernic, atotştiutor şi omniprezent. El este acela care stăpâneşte toată înţelepciunea şi toată lumina. Lui trebuie să vă adresaţi pentru a fi mângâiaţi când sunteţi la necaz, pentru a fi ajutaţi în munca voastră şi vindecaţi de bolile voastre. Oricine se va duce la El, nu va fi refuzat.

“Secretele naturii sunt în mâinile lui Dumnezeu. Căci lumea, înainte de a apărea, a existat în adâncimea gândului Divin; a devenit materială şi vizibilă prin voinţa Celui de Sus.

“Când vă adresaţi Lui, să deveniţi din nou ca nişte copii*. Căci voi nu cunoaşteţi nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul; iar Dumnezeu este Stăpânul tuturor timpurilor.” (Viaţa Sfântului Issa, 11:12‑15)

“El este Suveranul care nu are nimic deasupra Lui. … Este Dumnezeu şi Tată a totul, este Cel invizibil Care este deasupra a tot, Care este indestructibil, Care este Lumină Pură, pe Care niciun ochi* nu‑L poate vedea*.

“Este Spiritul invizibil. Nu este corect să gândeşti despre El cum ai gândi despre zei, sau altceva similar. … Totul există în El. … Este nemărginit, din moment ce nu a existat nimic înaintea Lui să‑L limiteze. … Este incomensurabil, deoarece nimeni nu a existat înaintea lui să‑L măsoare. … Este etern. … Există veşnic. … Nu există nicio modalitate de a spune care este cantitatea sa… Nu este conţinut în timp…

“El este Viaţa dătătoare de viaţă. Este Cel binecuvântat care dă binecuvântarea. Este Înţelepciunea care dă înţelepciune. Este Iubirea care dă mântuire şi dragoste.

El este neclintit, locuieşte în pace şi în linişte. … El Îşi îndreaptă dorinţele în Fluxul propriu de Lumină. El este Sursa acestui Flux de Lumină…” (Apocrifa lui Ioan 2:25‑4:25)

“El este Duhul Original…” (Apocrifa lui Ioan 4:35; 5:10,15)

“Vestea, pe care am auzit‑o de la El (Isus) şi pe care v‑o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric.” (1 Ioan, 1:5)

* * *

Majoritatea acestor cuvinte ale lui Isus nu au fost incluse în Noul Testament de către conducătorii bisericii la sfârşitul secolului al IV‑lea, după venirea lui Isus pe Pământ, ceea ce a avut ca efect abaterea majorității creștinilor de la monoteism. Ei aproape au uitat de Dumnezeu‑Tatăl, deşi El şi Calea către El au reprezentat esenţa predicilor lui Isus. Din acest motiv, concepţiile creştinilor din punct de vedere ontologic, epistemologic şi metodologic au devenit inconsistente.

Mai mult, în Rusia, au dezvoltat o reprezentare antropomorfă* a lui Dumnezeu‑Tatăl ceea ce este o manifestare tipică de păgânism. Astfel, în icoana Trinităţii, Dumnezeu‑Tatăl apare ca un bătrân care stă pe un nor, iar Isus ca Acela Care stă la dreapta Lui. Ca urmare, multă lume, fără să gândească, crede în felul următor: “Cred… (în) Domnul Isus Cristos…, care stă la dreapta Tatălui…”.

Dar Dumnezeu‑Tatăl nu e un om bătrân care zboară. El este Conştiinţa Primordială incomensurabilă în nemărginirea Sa, care cuprinde întregul spaţiu universal din Locaşul Său şi Care nu e sub nicio formă antropomorf. El este cu adevărat infinit. Cum poate cineva să stea la dreapta Infinitului?

… Cineva, probabil, va dori să mă acuze de “încercarea de a distruge temeliile…”, dar priviţi cu atenţie la ceea ce spune Isus, Fondatorul Creştinismului, despre Dumnezeu‑Tatăl! Sau, poate, credeţi că a înţeles El greşit esenţa creştinismului?

În plus, studiul practic al structurii lui Dumnezeu dovedeşte că Isus are dreptate…

Discipolii Săi cei mai apropiaţi din timpul vieţii Lui pe pământ, Apostolii, precum şi toate Duhurile Sfinte vorbesc despre acelaşi lucru [6,20‑21].

Evoluţia Sa şi noi

Noi, locuitorii Pământului, suntem obişnuiţi să folosim ziua ca unitate de măsură pentru timp (perioada de rotaţie a Pământului în jurul axei sale) împărţită în ore, minute şi secunde, precum şi anii (perioada de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui) care, la rândul lor, sunt împărţiţi în luni şi săptămâni.

El, universalul, are un mod diferit de a stabili timpul. Astfel, timpul e măsurat în Manvantaras*, care se extind pe perioade de milioane de ani pământeşti.

Ce parte din univers cuprinde Manvantara — cine poate şti, decât El? Iar pentru noi nu are nicio importanţă.

Manvantara e un ciclu de dezvoltare care constă în două faze: una manifestată şi alta nemanifestată. Prima fază începe cu crearea lumii şi se termină cu sfârşitul lumii. În timpul celei de‑a doua faze, nu există Creaţie, există numai El şi “materialul de construcţie” pentru noi Creaţii.

La începutul fiecărui ciclu, El creează (materializează) gradat un substrat dens — materialul din care sunt făcute planetele. Apoi, particule minuscule de energie sunt “semănate” pe unele planete. Aceste particule încep să evolueze pe reţelele cristaline ale mineralelor continuând să se dezvolte până la stadiul de întrupare în corpuri materiale ale plantelor, animalelor şi oamenilor. În cele din urmă, acestea trebuie să atingă acel nivel de perfecţiune care să le facă demne de a se contopi cu Creatorul şi, astfel, să‑L “îmbogăţească” cu ele însele. El conduce procesul lor de dezvoltare, le dă un anumit grad de “liber arbitru”, adică posibilitatea de a‑şi alege drumul în situaţiile de natură educaţională create de El. Avem chiar posibilitatea de a alege dacă vrem să mergem pe Calea Evoluţiei sau a involuţiei.

Ne iubeşte ca pe copiii Săi şi ne oferă mereu noi posibilităţi pentru a face alegerile corecte; noi, ori le vom accepta, ori le vom refuza.

De exemplu, El ne‑a dat cărţile Sfinte care conţin instrucţiuni despre cum ar trebui să trăim. Dacă le urmăm, ne vom perfecționa din ce în ce mai mult şi vom ajunge mai aproape de El. Dar, dacă nu le respectăm, s‑ar putea să ne îndepărtăm şi mai mult de Creator. Mijloacele folosite de El pentru a ne a atrage atenţia asupra greşelilor noastre sunt durerea şi suferinţa. În schimb, intensificarea sentimentului de fericire pe care îl avem pe măsură ce ne apropiem de El, serveşte ca semn sigur al succesului nostru.

Trebuie să încercăm să devenim “desăvârşiţi după cum şi Tatăl… cel Ceresc este desăvârşit”* (Matei 5:48) şi să ne unim cu El cât mai curând posibil. El ne cheamă în Îmbrăţişarea Lui, la fericirea supremă de a fi în El, în Unire cu El.

“Binecuvântaţi sunteţi voi care aţi cunoscut tentaţiile şi aţi fugit de ele! Binecuvântaţi sunteţi voi care sunteţi ocărâţi şi dispreţuiţi, din pricina dragostei pe care Domnul vostru o are pentru voi! Binecuvântaţi sunteţi voi care plângeţi şi sunteţi prigoniţi de cei fără speranţă (de mântuire), căci veţi fi mântuiţi de toată sclavia! Aveţi grijă şi rugaţi‑vă pentru ca să nu vă întoarceţi în trup (din nou), ci, mai degrabă, ca să ieşiţi din amărăciunea robiei acestei vieţi (pământene). … (Şi) când veţi scăpa de suferinţele şi patimile trupului, veţi avea odihnă … şi veţi domni împreună cu Regele, [după ce] v‑aţi unit cu El şi El cu voi, de acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin” (The Book of Thomas the Contender [13], 145).

Pentru a progresa mai rapid în autodezvoltarea noastră pe drumul spre Dumnezeu, putem încerca să ne îndrăgostim de El. “… Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta…” (Marcu 12:30). Căci emoţia dragostei este aceea care atrage şi uneşte o conştiinţă umană cu o altă conştiinţă umană, şi o conştiinţă umană cu Conştiinţa lui Dumnezeu.

* * *

În anul 553, liderii comunităţilor creştine existente în acel timp s‑au adunat la “sfat” şi au decis “în majoritate” să excludă din Învăţăturile lui Isus acea parte unde semnificaţia existenţei umane precum şi a altor fiinţe de pe pământ a fost explicată din punct de vedere evoluţionar. De aceea, Învăţăturile au fost lipsite de integritatea şi integralitatea lor. Ca urmare, oamenii nu au putut găsi răspunsuri la multe întrebări fireşti şi aşa au început să‑şi imagineze alte lucruri. De exemplu, au decis că păcatele moştenite de la Adam şi Eva reprezintă cauza suferinţelor de pe pământ. Prin urmare, suntem nişte păcătoşi, categoric fără nicio speranţă, în aşa fel încît, niciun efort de autoperfecționare sau de ajutor nu sunt necesare doarece, nu fac nimic altceva decât să ne ispitească în păcatul mândriei… Tot ce putem face e să continuăm să ne rugăm la “sfinţii patroni” şi la Fecioara Maria cerându‑le să se roage lui Isus Cristos să aibă milă de noi, şi să ne trimită în paradis în loc de iad…

Dar asemenea credinţe nu pot salva pe nimeni de iad, din moment ce sunt direct opuse Învăţăturilor lui Isus Cristos. El a spus că lumea trebuie să facă eforturi pe drumul spre autoperfecţionare. El a spus: “… Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte (de Mine) şi fiecare se sileşte spre ea.” (Luca 16:16). De asemenea, El nu ne‑a chemat niciodată înapoi la păgânism.

Vom continua să discutăm acest subiect în următoarele capitole, dar acum, să examinăm câteva exemple din ceea ce a spus Isus referitor la dezvoltarea sufletului unui om de‑a lungul încarnărilor lui consecutive.

În timp ce privea la un spectacol al unor cântăreţi talentaţi, El a spus discipolilor Săi: “De unde le vine talentul şi priceperea? Nu e posibil ca ei să dobândească atâta perfecţiune a vocii şi atâtea cunoştinţe despre legile armoniei numai într‑o singură viaţă scurtă. Este aceasta un miracol? Nu. Totul îşi are originea în legile naturale. Cu mii de ani în urmă, aceşti oameni au început să stăpânească armonia şi toate (aceste) calităţi. Şi au venit din nou ca să înveţe mai mult…” (Evanghelia Tibetană).

Când discipolii L‑au întrebat despre Ioan Botezătorul, Isus le‑a răspuns: “Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit să audă.” (Matei 11:14‑15). Cu o altă ocazie, El a spus: “… Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l‑au cunoscut… Atunci au înţeles ucenicii că Isus le‑a vorbit despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17: 12‑13)

Conform învăţăturilor lui Isus, între o reîncarnare şi alta, sufletele neprihănite învie în lumea imaterială şi “… nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în Cer.”(Matei 22:30).

Într‑o serie de multe încarnări, o fiinţă umană se dezvoltă în trei direcţii principale: intelectuală, etică şi ”psihoenergetică*”. Prima direcţie de dezvoltare e cea mai dificilă şi ia cel mai mult timp.

Diferenţele între oameni referitoare la nivelul de dezvoltare intelectuală sunt bine cunoscute. De exemplu, în psihiatrie oamenii sunt clasificaţi în diferite categorii: idioţi, imbecili, debili mintal, persoane cu probleme mintale pe fond “fiziologic”*, persoane cu probleme mintale serioase (demenţa parţială, schizophrenia, paranoia, etc.) — şi restul. Diferenţele intelectuale pot fi sesizate în mod evident în mediul religios.

De exemplu, unii oameni, în timpul rugăciunii, sunt capabili numai de a face mişcări rituale şi a cerşi pentru sine diferite bunuri de la Dumnezeu. În Ortodoxia rusă se foloseşte foarte frecvent următoarea construcţie verbală: “să te rogi la ceva”. Aceasta presupune efectuarea anumitor mişcări standard ale trupului atunci când cineva este în faţa unui obiect de rit.

Oamenii cu un nivel intelectual mai ridicat sunt capabili să studieze Voinţa lui Dumnezeu şi să depună efortul necesar pentru a se perfecţiona, în primul rând din punct de vedere etic.

Dar există oameni care sunt în stare să cuprindă întreaga profunzime a cunoştinţelor despre Dumnezeu; prin munca lor plină de abnegaţie, aceşti maeştri ajung să fie asemenea lui Dumnezeu şi să se unească cu El, terminându‑şi astfel evoluţia personală.

Motivul acestor diferenţe între oameni nu constă numai în caracteristicile specifice dezvoltării intrauterine, în bolile din copilărie, sau în felul în care au fost crescuţi şi educaţi, ci, în primul rând, în vârsta evolutivă a sufletului şi în efortul de autoperfecţionare pe care acest suflet l‑a făcut deja.

Procesul de creaţie.
Multidimensionalitatea spaţiului

În timpul fazei de “nemanifestare” a Manvantarei, există numai Conştiinţa Primordială a Creatorului şi “materialul de construcţie” necesar pentru crearea materiei şi a sufletelor, protoprakriti şi protopurusha (vezi [6,12‑13] pentru mai multe detalii). Procesul creaţiei începe cu condensări locale ale protoprakriti care au ca efect formarea unui substrat dens. Acest substrat este necesar deoarece permite ca viaţa corpurilor organice să existe pe suprafaţa sa. “… Ea a ieşit, … ea… a apărut în faţa Lui în strălucirea Luminii Lui…, ea a devenit pântecul matern a tot…”(Apocrifa lui Ioan 4:25‑5:5).

Durata procesului de facere a lumii nu e măsurată în zile, ci în epoci; cele şase “zile” ale creării lumii reprezintă un exemplu de traducere incorectă a Bibliei. Dacă admitem că acestea au fost zile în sensul obişnuit al cuvântului, atunci înseamnă că facerea lumii a avut loc aproximativ acum 6000 de ani. Totuşi, descoperirile arheologice arată că oamenii au existat pe Pământ de aproximativ un milion de ani sau chiar mai demult.

În Evanghelia după Filip, dimensiunile spaţiale sunt denumite eoni — cuvânt de origine greacă.

Este imposibil de a explica în cuvinte, în mod exact, natura oricărei structuri multidimensionale, cum ar fi Pământul, de exemplu. Se poate spune numai că în adâncul existent sub fiecare corp material există straturi de lumină care sunt din ce în ce mai subtile, pure, delicate şi clare. Aceste straturi pot fi cunoscute numai cu ajutorul unor metode speciale de dezvoltare ale conştiinţei. Aceasta este Calea rafinării treptate a conştiinţei, a întăririi şi cristalizării conştiinţei în fiecare din nivelurile atinse. Aceasta este Calea spre cunoaşterea Creatorului.

Sfârşitul lumii este un proces invers prin care Creaţia se dezintegrează.

* * *

“El a voit şi lumea (Creaţiei) a apărut. Cu un gând Divin, El a adunat apele, separându‑le de porţiunile uscate ale globului. El este principiul existenţei misterioase a omului (adică forma corporală umană) în care a insuflat o parte din Fiinţa Sa.”(Viaţa Sfântului Issa [28], 5:18)

“… El este Viaţa dătătoare de viaţă…” (Apocrifa lui Ioan, 4:1)

“… (El) a existat din toate timpurile şi încă va fi după sfârşitul a toate” (Viaţa Sfântului Issa [28], 8:6).

Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este Creatorul care se manifestă în Creaţie atât prin Maeştrii spirituali Care au ajuns la Autorealizare totală (=starea dumnezeirii) şi s‑au contopit cu El, cât şi prin Aceia Care nu au intrat încă în Locaşul Creatorului, dar au realizat Unirea cu Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt supraveghează activitatea celorlalte spirite în stadii incipiente pe scara dezvoltării evoluţionare. De asemenea, El călăuzeşte aspiranţii spirituali care evoluează cu succes, prin furnizarea informaţiilor profetice, de exemplu, sau prin alte metode. Isus a spus următoarele despre aceasta: ”Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi (de la Tatăl şi Isus) va vorbi…” (Ioan 16:13).

Cu mult înainte ca Isus să fi spus aceste cuvinte, Duhul Sfânt a participat la pregătirea venirii lui Isus (Matei 1:20) prin a arăta oamenilor semne miraculoase despre misiunea sa specială (Luca 2:25‑35; 3:21; Matei 3:16); mai târziu, Duhul Sfânt a participat la organizarea muncii lui Isus pe Pământ (Luca 4:1).

Cer şi Ceruri

Unde locuieşte Dumnezeu, unde Îl putem găsi? Majoritatea copleşitoare a oamenilor implicaţi în forme primitive de religie răspund la această întrebare prin a arăta în sus spre cer, după cum îşi ridică ochii şi mâinile când se roagă.

De unde vine credinţa că Dumnezeu este deasupra? Poate motivul este că pe suprafaţa Pământului se văd suferinţele şi tentaţiile, în timp ce pe cer se văd norii liniştiţi, întinderea nesfârşită, mângâierea Soarelui, misterul Lunii şi a stelelor din depărtare.

Dar Isus a râs auzind asemenea speculaţii: “Dacă aceia care vă conduc vă spun: <Uite, Împărăţia (Tatălui) este în cer!> atunci păsările cerului vor ajunge înaintea voastră.”

“… Mai degrabă Împărăţia este în voi şi în afara voastră” (Evanghelia după Toma [27], 3).

“(Şi) aceia care caută nu ar trebui să se oprească până când nu găsesc. Când vor găsi, vor fi tulburaţi…, se vor minuna şi (după ce s‑au stabilit în Împărăţie) vor domni peste tot” (Evanghelia după Toma [27], 2).

Deci, ce înseamnă — “în voi şi în afara voastră”? Şi de ce aceia care au găsit Împărăţia “vor fi tulburaţi” şi “se vor minuna”?

Am discutat deja despre natura multidimensională a Creaţiei. Toate dimensiunile spaţiale există chiar aici, în profunzimea multidimensională de sub orice obiect material, fie piatră sau copac, planeta noastră, sau un corp uman. Acest lucru este, de asemenea, valabil pentru orice volum de spaţiu unde nu există obiecte de esenţă densă, ci numai aer. Aceasta este ceea ce se înţelege prin “în voi şi în afara voastră”.

Prin urmare, pentru a găsi Locaşul Creatorului, practicantul spiritual nu trebuie să‑L caute în sus, ci în adâncul din sine însuşi. În primul rând, trebuie s‑o facă în interiorul propriului său trup, transformând nivelul sferei emoţionale prin renunţarea la stări emoţionale grosolane (începând cu toate formele de duşmănie: mânie, condamnare, invidie, gelozie, etc.) şi prin cultivarea stărilor emoţionale subtile (pornind de la toate formele de dragoste emoţională: tandreţe, mângâiere, abilitatea de a admira frumosul şi de a se sincroniza cu acesta, etc). De obicei, succesul în această muncă se poate atinge cu ajutorul curăţării şi dezvoltării chakrelor şi meridianelor.

Perfecționarea conștiinței se realizează în inima spirituală care este localizată în chakra anahata. Această chakră se poate compara cu o cavitate cu un volum mare, existentă în planurile subtile din cutia toracică a corpului. Inima spirituală este un organ bioenergetic care produce emoţiile dragostei. Abilitatea de a transfera concentrarea conştiinţei în inima spirituală permite stabilirea într‑o lume de lumină şi dragoste.

Isus a spus despre aceasta: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). “Intraţi în templul vostru, în inima voastră. Luminaţi‑l cu gânduri bune, cu răbdarea şi încrederea de neclintit pe care trebuie s‑o aveţi în Tatăl vostru” (Viaţa Sfântului Issa [28], 9:12).

După ce chakra anahata [inimii] a fost curăţată cu ajutorul unor metode speciale, e uşor ca întregul organism să fie purificat: organismul trebuie să fie atât de pur încât să arate transparent ochiului spiritual.

După ce are loc purificarea în felul acesta, maeştrii spirituali obţin facultatea de a vedea Conştiinţa Divină — nu cu ochii fizici, ci cu ochii conştiinţei. Aceasta se poate realiza în interiorul unei largi inimi spirituale.

Şi acum să revenim la titlul acestui capitol: Cer şi Ceruri.

Nu din întâmplare cuvântul Ceruri e diferit de cuvântul cer. A acorda acelaşi înţeles acestor cuvinte este o neînţelegere cauzată de ignoranţa religioasă.

Cerurile sunt eonii cei mai subtili.

Deşi aceşti eoni sunt prezenţi pretutindeni — chiar şi deasupra — nu are niciun sens să încercăm să îi găsim privind în sus sau chiar zburând pe sus. Dumnezeu, în Aspectul său de Creator şi de Duh Sfânt, este prezent în dimensiunile spaţiale cele mai subtile care nu pot fi percepute cu ochii fizici. El poate fi văzut numai de cei care s‑au rafinat (din punct de vedere al conştiinţei) până la nivelul Său de subtilitate; nimeni nu Îl poate vedea cu ochii fizici ci cu percepția conştiinţei.

* * *

“Nu oricine‑Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri” (Matei 7:21).

“Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la (adevărata) viaţă şi puţini sunt cei care o află.” (Matei 7:13‑14).

“… Cel ce caută, va găsi şi celui ce bate la uşă, i se va deschide!” (Evanghelia după Toma [27], 94).

Iad şi paradis

În afară de planul material şi eonii Cerurilor menţionaţi mai sus, sunt şi alte dimensiuni spaţiale care există la extremitatea opusă (faţă de Creator) pe scara grosolonie — subtilitate. Aceste dimensiuni sunt straturile iadului.

Ele pot fi percepute în anumite locuri de putere negativă.

Locurile de putere [6] sunt caracterizate prin prezenţa unui anumit tip de energie dominantă care provine din lumile imateriale şi care influenţează starea fiinţelor întrupate, inclusiv a oamenilor.

Locurile de putere pot fi clasificate în pozitive şi negative, în funcţie de efectul pozitiv sau negativ pe care îl au. Există locuri de putere pozitivă care sunt foarte favorabile pentru o anumită lucrare spirituală sau de vindecare. Locurile de putere negativă permit cunoaşterea vieţii din iad sub diferite forme ale manifestării sale.

Mărimile acestor locuri de putere variază de la un metru la câţiva kilometri.

Pentru noi este fundamental să înţelegem ce anume determină starea unei persoane şi dimensiunea spaţială (adică iad sau paradis) în care se va afla cineva după moartea corpului material. Răspunsul este destul de simplu: pe lumea cealaltă, oamenii rămân în acelaşi stadiu în care ei s‑au obişnuit în timpul vieţii trăite în corpul material. Aceştia continuă să rămână în acest stadiu până la încarnarea următoare, care, de obicei, se întâmplă după sute de ani. De aceea, este foarte important să ne controlăm emoţiile şi nu să trăim ca nişte animale, reacţionând numai pe baza impulsurilor trupului, sau a instinctelor reflexe la factorii externi, plăcuţi sau neplăcuţi.

Diferitele stări emoţionale pot fi clasificate în conformitate cu scara de fineţe — grosolănie.

În rîndul emoţiilor celor mai grosiere se enumeră ura, furia, dispreţul, dezgustul, frica, disperarea, anxietatea, gelozia, depresivitatea, dușmănia, senzaţia de a fi reprimat de cineva, tristeţea despărţirii, etc.

La mijlocul gamei de emoţii sunt stări ca nerăbdarea, graba, agitaţia generată de muncă sau sport, pasiune sexuală (dorinţă pasională), etc.

Printre stările mai elevate ale conştiinţei sunt tandreţea (incluzând nuanţe sexuale) precum şi acele stări care apar atunci când cineva este în concordanţă cu fenomenele armonioase ale naturii (dimineaţa, primăvara, tihna, calmul, cântecele păsărelelor, joaca animalelor, etc.) sau cu diverse opere de artă de orice tip.

Există stări de conştiinţă chiar mai înalte. Acestea nu se enumără printre emoţiile pământeşti şi nimic din lumea terestră nu le poate genera. Pot fi cunoscute numai în meditaţiile mai înalte ale Unirii cu Duhurile Sfinte şi cu Dumnezeu‑Tatăl în Locaşul Său.

Fiecare dintre aceste trei grupuri de stări menţionate mai sus sunt denumite diferit. Primul grup se numeşte tamas, al doilea (intermediar), rajas şi al treilea, sattva. Tamas, rajas şi sattva sunt atribute pământeşti şi se numesc gunas*. Categoriile cele mai înalte transced gunas.

Omul, prin eforturi spirituale, are posibilitatea de a se ridica de la o gună la alta, până la cele mai înalte niveluri. Dar, de asemenea, el poate şi coborî.

Trebuie să accentuăm ideea că nu este vorba numai despre capacitatea cuiva de a simţi anumite emoţii, ci şi despre stările obişnuite ale conştiinţei unei persoane. Iar stările obişnuite în momentul morţii corpului îi determină destinul pentru sute de ani.

Şi acum, fiecare dintre noi să se întrebe: “Vreau eu să rămân printre alte fiinţe ca mine, pentru un timp atât de lung, în stările din prima categorie?” Aceasta este ceea ce se numeşte iad.

Mai mult, vom greşi dacă dăm vina pe alte persoane sau circumstanţe pentru emoţiile noastre negative. Noi suntem aceia care alegem să fim în rezonanţă cu aceşti oameni răi sau circumstanțe nefericite, în timp ce ar trebui să ne aliniem cu Dumnezeu, cu Divinul care ne poate salva de iad. Apostolul Pavel a spus despre aceasta: “… urâţi răul, alipiţi‑vă de bine!” (Romani 12:9).

Din același motiv, ar trebui să se respecte următoarele principii:

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…”(Matei 5:44)

“Împacă‑te cu pârâşul tău degrabă…” (Matei 5:25)

“Fericiţi făcătorii de pace…” (Matei 5:9)

“… Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce‑i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să‑ţi ia haina, lasă‑i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două”. (Matei 5:38‑41)

“Nu judecaţi…” (Matei 7:1)

“… Nu osândiţi!…” (Luca 6:37)

“… Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să‑l ucidă…” (Matei 10:28)

“… Oricui îţi cere, dă‑i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.” (Luca 6:30)

“Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să‑şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească (în limba greacă: sufletească), drăcească.” (Iacov 3:13‑15)

“Cine zice că este în lumină, dar îl urăşte pe fratele său, este încă în întuneric.” (1 Ioan 2:9)

“Binecuvântaţi‑i pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi‑i şi nu‑i blestemaţi…

“Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor…

“Nu vă răzbunaţi singuri!…

“… Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă‑i de mâncare; dacă‑i este sete, dă‑i să bea…

“Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.”

(Romani 12:14‑21)

“Dar tu de ce judeci pe fratele tău?… fiecare din voi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală.” (Romani 14:10‑13)

“… Chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi‑l cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.” (Galateni 6:1)

“Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.” (Efeseni 4:29)

“Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.” (Coloseni 3:8)

“Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocara…”(1 Petru 3:9)

“Dar cine urăşte pe fratele său, este în întunerec, umblă în întunerec, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunerecul i‑a orbit ochii.” (1 Ioan 2:11)

“Asemenea fapte nu duc la mântuire şi ai cade într‑o stare de degradare etică unde furtul, minciuna şi crima sunt luate ca fapte generoase.

“... Există un singur miracol pe care omul îl poate realiza: atunci când, plin de o credinţă sinceră, el hotărăşte să smulgă din mintea sa toate gândurile rele şi când, pentru a‑şi atinge acest Scop, el renunţă la toate căile sale nelegiuite.” (Viaţa Sfântului Issa [28], 9:17; 11:8).

Poate unii cititori vor obiecta: “Să te fereşti de rău şi să ai grijă numai de propria mântuire este egocentrism! Şi atunci ce se întâmplă cu oamenii răi? — să îi lăsăm să facă tot felul de lucruri rele?!”

Greşit: vorbim despre stări ale conştiinţei, în primul rând. Chiar luptând împotriva criminalilor, împotriva celui mai abominabil comportament uman — dacă asta este datoria noastră, se poate face fără sentimente de ură, furie şi aversiune, ci cu calm şi în armonie cu Divinitatea. Cu emoţiile diavoleşti (de esenţă inferioară) nu putem decât să facem rău — atât nouă cât şi altora…

Este, de asemenea, important să înţelegem că emoţiile puternice se dezlănţuie nu numai în interiorul corpului, ci şi în jurul lui, generând câmpuri de energie care afectează starea altor persoane, provocându‑le chiar şi îmbolnăvirea.

Dacă urmăm principiile lui Cristos de a nu participa emotiv, chiar dacă suntem implicaţi în conflicte lumeşti, nu vom ajunge, noi sau alţii, să ne deprindem cu infernul.

Vreau să repet că toate cele spuse mai sus nu implică lipsa de viaţă socială, sau indiferenţa faţă de nevoile altor fiinţe. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi!” (Ioan 15:13), a spus Isus. Totuşi, când faci acest lucru, nu trebuie să simţi ură, mânie sau dispreţ, ci dimpotrivă, calm şi iubire în timp ce îţi menţii atenţia asupra Scopului cel mai Înalt — Tatăl Ceresc. Aşa fost când Isus şi‑a întâmpinat moartea pe cruce.

… Când suntem în corpul material, putem să ne schimbăm, după voia noastră, obiceiul de a trăi anumite stări emoţionale. Se poate face aceasta folosind diverse metode de autoreglare psihică, precum şi diferite tehnici meditative. De asemenea, în încercarea noastră de a deveni cât mai buni posibil, putem primi ajutor şi de la alţi oameni. Însă, în momentul în care corpul a murit, este imposibil ca starea cuiva să mai fie schimbată. Şi nimeni nu va mai fi în stare să ajute. Isus nu a scos păcătoşii din iad şi nici rugăciunile sfinţilor sau ale oricui altcuiva nu au făcut‑o. Destinul poate fi schimbat numai în timpul cât se trăieşte în corpul material şi numai de persoana implicată.

* * *

Destinele noastre în încarnările prezente sau viitoare sunt afectate de propriile noastre defecte. De exemplu, dacă ignorăm durerea altor fiinţe (nu numai a oamenilor) şi le facem să sufere, atunci Dumnezeu ne va dezobişnui de acest obicei. Cum? Prin a ne pune în situaţii în care vom simţi şi noi aceeaşi durere, în aşa fel încât, prin experimentarea durerii, să învăţăm să avem compasiune pentru durerile altora. Acesta este modul în care defectele pe care le avem reuşesc să programeze destinele noastre, creându‑ne un adevărat “iad pe Pământ”, în care va fi mult mai greu să ne rafinăm propriile emoții.

Deci, ce‑ar trebui să facem acum pentru a scăpa de defectele care ne distrug? — Să ne pocăim!

Pocăinţa

Ioan Botezătorul a început omiliile sale prin a predica despre necesitatea omului de a se purifica prin pocăinţă (Matei 3:2,6). Era ceva destul de nou pentru publicul său: în acele timpuri, evreii aveau o formă foarte ciudată de “eliberare de păcate”. O dată pe an, la Paşti, în mod simbolic, ei “transferau” păcatele lor în miei şi, apoi, omorau acești miei “păcătoși” — ca “jertfă” adusă lui Dumnezeu. După aceea, obişnuiau să mănânce trupurile lor moarte. Evident, acest tip de absurditate nu a avut alt efect decât să sporească păcătoșenia lor înaintea lui Dumnezeu.

Nu, păcatele nu pot fi transferate nimănui! Poţi să te izbăveşti de păcate numai prin căinţă sinceră.

Ceea ce, într‑adevăr, purifică sufletul este numai pocăinţa urmată de o autoanaliză intelectuală.

Întotdeauna Dumnezeu ne‑a “păstorit” ca pe “turma Sa de oi” (Isus a folosit această metaforă adeseori) pe “păşunile” pământene. El vrea să ne facă Perfecţi, astfel încât să devenim demni de a‑L îmbogăți. Acest lucru constituie Viața Lui şi acesta este motivul pentru care El creează lumi materiale. Nu ne va părăsi niciodată, indiferent dacă vrem să știm despre El sau nu, dacă Îl iubim sau nu, dacă ne străduim să devenim perfecţi și să ne contopim cu El sau nu.

Apropierea de Dumnezeu, prin eforturile de autoperfecționare spirituală, duce la adevăratul extaz al aspirantului. Primele contacte cu Conștiința Divină sunt deosebit de intense, urmate de perioade din ce în ce mai lungi de Unire cu El, care duc la experimentarea stării celei mai înalte de extaz. Acestea sunt cele mai mari recompense pentru progresele noastre pe Calea spirituală!

Dar dacă noi nu ascultăm de Voinţa Lui, dacă vom merge în direcție opusă, ne vom condamna la suferință. Această suferință este “plata” pentru neascultare.

De aceea, primul lucru pe care îl putem face pentru a ne salva de la suferință este să ne pocăim.

Neofiții în religie (cei pentru care Dumnezeu nu este o Realitate Vie, ci o entitate abstractă) se pot întreba pe bună dreptate: cum ar trebui să ne pocăim?

Unii oameni cred că se pot spovedi numai unui preot, căci numai printr‑un preot pot obține “iertarea păcatelor”.

Dar adevărul este că nu există nicio “iertare a păcatelor”, în nici un fel. Este vorba de o abordare greșită. Problema pocăinței trebuie luată în consideraţie mult mai serios — nu este vorba despre cum să ceri iertare, ci despre cum să scapi de defecte. Prin urmare, mecanismul pocăinței trebuie să fie diferit. Ritualul religios menționat mai sus este adecvat numai pentru copii, începători şi adulţi slabi la minte.

În unele biserici protestante, lucrarea penitențială este organizată mult mai bine. După pregătirea necesară, credincioșii se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu cel Viu, fără intermediari. Solemnitatea situației și sprijinul enoriaşilor contribuie la intensitatea emoției de pocăință.

Cu toate acestea, nu toți oamenii pot ajunge în astfel de comunități sau la consilierii lor spirituali, cu adevărat înţelepţi, care pot explica de ce fapte trebuie să se pocăiască şi cum. Prin urmare, să examinăm acum schema de bază a muncii penitențiale, de pocăinţă.

În primul rând, aspirantul trebuie să înțeleagă aspectele fundamentale ale filozofiei religioase: cine este Dumnezeu, ce înseamnă Evoluția și care este sensul vieții. Apoi, devine clar de ce trebuie să lucrăm cu noi înșine, care este idealul la care trebuie să aspirăm, ce calități trebuie să cultivăm în noi înșine și ce defecte trebuie îndepărtate, ce este un defect cu adevărat și ce este considerat defect de către oameni, dar nu şi de către Dumnezeu. În acest scop, este bine să se înceapă cu studierea cuvintelor lui Isus și prin a face distincţia între Învățăturile lui Isus şi ceea ce oamenii au inventat cu privire la subiectul creștinismului. “… Învățați de la Mine!…” (Matei 11:29), a spus Isus.

Uneori, se poate auzi afirmația că cele “10 porunci” date de Dumnezeu oamenilor prin Moise sunt “poruncile lui Isus Cristos”. Dacă întâlniți astfel de predicatori, staţi departe de ei: nu au înțeles nimic, în schimb, încearcă să‑i învețe pe alții. În realitate, Isus Cristos a dat Învățături despre Dumnezeu și despre Calea spre El prin zeci de porunci‑precepte, care sunt mult mai profunde şi mai bogate decât tot ceea ce cuprinde întregul Vechi Testament.

Și încă un lucru: dacă ne gândim că suntem buni așa cum suntem și că nu există nici un motiv să ne schimbăm, atunci suntem atât de departe de lucrarea spirituală reală încât nu avem nici cea mai vagă idee despre scopul ei. Toată lumea, de la începători până la maeştrii cei mai avansați, poate găsi în Învățăturile lui Isus Cristos îndrumări pentru a deveni mai buni.

Acum, să discutăm despre autoanaliză. Ceea ce oamenii numesc păcate nu este esenţial. Păcatele sunt doar manifestări ale defectelor noastre — trăsături ale caracterului, imperfecţiuni ale sufletului. Păcatele ajută la recunoașterea viciilor din noi, iar noi trebuie să luptăm cu defectele noastre, nu cu păcatele. Și acest lucru nu este muncă de o zi… A te remodela, mai exact, a remodela sufletul prin insuflarea trăsăturilor bune şi prin eliminarea celor rele, necesită ani de eforturi grele.

Cu scopul de a identifica mai bine un anumit defect, devine utilă urmărirea tuturor manifestărilor acestuia în trecut, începând chiar cu păcatele din copilărie. Când se face acest lucru, s‑ar putea ca Dumnezeu să ne dea o șansă să ne uităm în viețile trecute, cu scopul de a vedea de unde au apărut cu adevărat rădăcinile iniţiale ale răului.

Procesul de revelare a defectelor şi de amintire a anumitor defecte trebuie să fie însoțit de remușcări emoționale sincere.

Cu toate acestea, dacă în acest proces suferiţi emoțional de autocompătimire din cauza pedepsei viitoare, atunci nu sunteţi pe calea cea bună.

Trebuie să simțim compasiune, nu pentru noi, ci pentru victimele noastre — toți aceia pe care i‑am făcut să sufere fizic sau emoțional. Și, apoi, trebuie să retrăim mental fiecare situație când am greşit, însă, de data aceasta, cu un comportament corect.

În cazul în care este posibil să se redreseze greşeala în vreun fel — chiar și parțial — trebuie categoric să se facă. Dacă ne cerem iertare de la Dumnezeu, dar ignorăm o posibilitate existentă pentru a redresa o faptă rea, nu ne putem aștepta la un rezultat pozitiv: o astfel de pocăință nu este sinceră.

Nimic nu poate înlocui efortul cerut de pocăinţă. Convingerea că se poate scăpa de vicii prin practica meditativă şi diverse tehnici “de curăţare” este eronată. Chiar dacă vreodată cineva a avut ocazia de a intra în eonii Duhului Sfânt sau chiar să experimenteze Îmbrățișarea Creatorului, acest lucru nu anulează defectele nimănui. Ele sunt încă prezente şi continuă să se manifeste. Această afirmație nu este o ipoteză, ci o realitate.

De aceea, vă sfătuiesc să stați departe de “novaţii” realizate prin trucuri “dubioase”. De exemplu, unii cred că se pot mântui dacă îşi urlă în gura mare păcatele în mijlocul adunării şi pentru un timp cât mai lung. Alt exemplu, ni‑l oferă un “pastor” rus, fost instructor într‑un Comitet regional al Partidului Comunist, înainte de Perestroika, care a predicat: “Omorâţi păienjenii! Veţi avea 40 de păcate iertate pentru fiecare păianjen pe care îl omorâţi!”. Este cel mai bine să stai departe de astfel de negiobi, pentru a nu deveni un “orb călăuzit de un alt orb” (Matei 15:14).

Ca o concluzie a tot ceea ce s‑a spus în acest capitol, permiteți‑mi să repet concluziile principale:

Oamenii merg în iad nu ca urmare a unor nelegiuiri, ci pentru că ei s‑au obișnuit să trăiască în stări diavolești ale conștiinței în timpul vieții lor pământești. Iar nelegiuirile, care încalcă principiul de a nu vătăma inutil alte ființe vii, prestabilesc iadul pe pământ.

Prima metodă esenţială de a se salva de viitorul infern este pocăința — urmărirea în sine însuşi a tuturor viciilor care duc la greșeli etice (păcate) urmate de sentimentul de remușcare; baza pocăinței este empatia pentru victimele propriului comportament păcătos.

Adevăratul scop al pocăinței nu este acela de a cere iertarea pentru sine, ci acela de a scăpa de defecte.

Cea de‑a doua direcție de muncă spirituală din stadiul inițial este rafinarea conștiinței. Acest proces începe cu reglarea sferei emoționale prin abținerea de la emoții grosiere, negative şi cultivarea emoţiilor pozitive, subtile — în acest fel se instalează obişnuinţa cu stările paradisiace ale conștiinței în locul celor diavolești.

Isus Cristos

Multe persoane care se consideră creştine — cel puţin în Rusia — cred că numele de familie al lui Isus este Cristos. Prin urmare, aceste două cuvinte (Isus şi Cristos) devin foarte strâns legate în mintea lor.

Dar adevărul este că numele de Cristos nu e un nume de familie, ci mai degrabă un titlu sau un rang. Cristos este un cuvânt grecesc; echivalentul său în ebraică este Moshiach, sau Mesia după ortografia modernă. Astfel, aceste cuvinte denumesc pe Acela Care vine pe Pământ de la Dumnezeu Tatăl — ca Parte din El — pentru a aduce ajutor spiritual de la nivel Divin superior persoanelor întrupate.

Pentru a înţelege corect acest fenomen, trebuie să reţineţi foarte bine tot ceea ce s‑a spus în capitolele precedente: Dumnezeu‑Tatăl este o Conştiinţă Unică şi, în acelaşi timp, este o totalitate de Conştiinţe, care înainte au fost umane, dar care au sfârşit prin a se uni cu El. Aceste Conştiinţe au fost individualizate în trecut, dar după ce au atins realizarea supremă spirituală şi după ce s‑au contopit cu Dumnezeu‑Tatăl, Ele locuiesc în Locaşul Său într‑o stare de contopire totală, formând un Tot. Această idee se regăseşte în Evanghelia după Ioan (1:4): “Întru El (Dumnezeu‑Tatăl) era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. Există o afirmaţie similară în Evanghelia după Filip [26], 87: “Fiii Camerei Nupţiale (Locaşul Creatorului, unde are loc unirea cu El în Iubire) au unul şi acelaşi nume” (adică, acum, Ei sunt toţi Dumnezeu‑Tatăl). Dar Ei, fiinţe umane care au devenit consubstanţiali cu Dumnezeu‑Tatăl, pot să se individualizeze din nou pentru un timp sub forma Duhului Sfânt, dacă este necesar, cu scopul de a îndeplini o anumită sarcină dată de Dumnezeu‑Tatăl.

Prin urmare, este corect să spunem că Isus Cristos este o Parte din Dumnezeu‑Tatăl şi că nu a fost întotdeauna aşa: Isus are un trecut ca fiinţă umană. Când a fost? În această Manvantara, sau în cea precedentă? Nu are importanţă. Contează numai faptul că, după ce a atins Perfecţiunea totală şi s‑a unit cu Dumnezeu‑Tatăl, El a venit în lume din Locaşul Tatălui ca Parte din El cu Misiunea de a ajuta oamenii.

Au fost câţiva Cristoşi pe Pământ de‑a lungul istoriei omenirii. Au venit pe Pământ în diferite momente, la diferite popoare, creând, de fiecare dată, un focar de cultură spirituală, dezvăluind cunoştinţe despre Dumnezeu, despre semnificaţia vieţii umane pe Pământ şi despre Calea către Scopul final. Isus Cristos a fost Unul dintre Ei.

Din descrierea copilăriei lui Isus, ştim că, încă de la vârsta de doisprezece ani, El a uluit “învăţătorii” din Ierusalim cu înţelepciunea Sa în conversaţiile Sale avute cu aceștia, pe teme religioase (Luca 2:42‑52).

Perioada care a urmat în viaţa lui Isus este descrisă în două surse: Viaţa Sfântului Issa*, cel mai bun dintre fiii oamenilor şi în Evanghelia Tibetană. Iată ce e scris în prima lucrare menţionată:

“Când Issa a ajuns la vârsta de treisprezece ani, moment în viaţa unui israelit când trebuie să‑şi ia o nevastă, casa unde părinţii Săi trăiau de pe urma unei afaceri modeste, a început să fie un loc de întâlnire pentru oameni bogaţi şi nobili, doritori să‑L aibă pe Issa, deja faimos pentru discursurile sale edificatoare în numele celui Atotputernic, ca ginere. Atunci, Issa a abandonat casa părintească în secret, a plecat din Ierusalim şi s‑a îndreptat împreună cu negustorii către fluviul Indus.” (Viaţa Sfântului Issa 4:10‑12)

În fiecare ţară pe care Isus a vizitat‑o în acei ani (India, Tibet, Persia), El a vindecat bolnavi, a înviat morţi, s‑a opus păgânismului şi a predicat despre Dumnezeu‑Tatăl Universal şi despre Calea spre El. Audienţa sa favorită au fost oamenii din straturile social‑economice mai de jos, aşa cum s‑a întâmplat şi în Iudeea.

În omiliile din India, de exemplu, El a învăţat oamenii următoarele:

“Nu vă închinaţi la idoli, căci ei nu vă aud. Nu ascultaţi la cele (patru) Vede, căci adevărul lor e falsificat. Niciodată să nu vă aşezaţi în primul loc şi niciodată să nu umiliţi pe vecinul vostru.

“Ajută pe cei săraci, sprijină pe cei slabi, nu face rău nimănui şi nu râvni la ceea ce n‑ai tu şi are altul” (Viaţa Sfântului Issa 5:26‑27).

În Persia, răspunzând la întrebările marelui preot de credinţă Zoroastră, a spus următoarele:

“… Aşa cum un copil descoperă în întuneric sânul mamei, aşa şi poporul tău, care a fost indus în eroare de dogma ta greşită şi de ceremoniile tale religioase, au recunoscut … pe tatăl lor în Tatăl al Cărui Profet sunt.

“Fiinţa Eternă a transmis poporului tău, prin intermediul gurii Mele: <Să nu vă închinaţi la Soare (ca Zeu), căci nu e decât o parte din lumea pe care am creat‑o pentru om. Soarele răsare pentru a vă încălzi când munciţi; apune pentru ca să vă permită să vă odihniţi, ceea ce Eu Însumi am hotărât. Mie şi numai Mie Îmi datoraţi tot ceea ce aveţi şi tot ceea ce este în jurul vostru, deasupra voastră şi dedesubtul vostru.>”

“Dar — au spus preoţii — cum pot oamenii să trăiască ascultând legile dreptăţii dacă nu au învăţători?”

Apoi, Isus a răspuns: “Atâta vreme cât oamenii nu au avut preoţi, legile naturii i‑au condus şi aşa şi‑au menţinut candoarea sufletelor lor.

“Sufletele erau în Dumnezeu şi, pentru a comunica cu Tatăl, ei nu au trebuit să recurgă la nici un idol, animal, sau foc aşa cum se practică aici.

“… Soarele nu acţionează spontan, ci în conformitate cu Voia Creatorului invizibil, Care i‑a dat naştere.

“… Spiritul Etern este Sufletul a tot ceea ce este viu. Faceţi un mare păcat prin împărţirea Sa în <Spiritul Răului> şi în <Spiritul Binelui>, pentru că El este numai Dumnezeul Binelui, Care, ca orice tată de familie, face numai bine copiilor Săi, iertând toate greşelile lor, dacă se pocăiesc.

“<Spiritul Răului> locuieşte pe Pământ în minţile acelor oameni care întorc copiii lui Dumnezeu de la Calea cea dreaptă.

“De aceea Eu vă spun vouă, să aveţi frică de ziua judecăţii, căci Dumnezeu va da o pedeapsă îngrozitoare celor care au îndepărtat pe copiii Săi de la Calea cea dreaptă şi i‑a umplut cu superstiţii şi prejudecăţi!…” (Viaţa Sfântului Issa 8:8‑20).

De asemenea, există o mărturie a unor vorbe pe care Isus le‑a spus tibetanilor:

“Am venit să demonstrez potenţialul uman. Ceea ce fac Eu, oricine (poate) face. Ceea ce sunt Eu, oricine (poate) fi. Aceste bunuri sunt pentru toate popoarele, (ei sunt) apa şi pâinea vieţii…” (Evanghelia Tibetană)

Isus “s‑a întors pe pământul lui Israel” numai la vârsta de douăzeci şi nouă de ani (Viaţa Sfântului Issa [28], 9:1). Ceea ce a făcut şi a spus El acolo va ajunge să fie bine cunoscut pentru generaţiile viitoare.

După ce a revenit pe pământul nativ, Isus, împreună cu câţiva ucenici‑asistenţi, a început să călătorească vizitând multe oraşe şi sate. A făcut miracole —a vindecat bolnavi şi a trezit oameni din morţi, a predicat în casele oamenilor, în sinagogi, în aer liber despre ceea ce Tatăl Ceresc vrea ca oamenii să fie.

Mii de persoane L‑au ascultat pe Isus, au fost martorii miracolelor Sale şi au fost vindecaţi de bolile lor. Unii dintre ei au renunţat la meseriile lor pământeşti şi s‑au alăturat lui Isus pentru a călători cu El şi pentru a învăţa de la El.

El i‑a învăţat prin a le explica Drumul spre Perfecţiune şi prin a le demonstra metodele de vindecare spirituală şi tehnicile meditative.

Fără nicio îndoială, El a vrut ca ei să fie oameni cărora să le poată transmite toate cunoştinţele cele mai înalte despre Tatăl. Voia ca ei să intre în Locaşul Tatălui împreună cu El. “Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i‑ai dat…” (Ioan 17:24).

Dar, când El spunea ceva care depăşea puterea lor de înţelegere, ei Îl surprindeau cu lipsa lor de înţelegere şi mulţi L‑au părăsit îndoindu‑se de caracterul adecvat al cuvintelor Sale și chiar de sănătatea lui mintală… (Ioan 10:19‑20; 13:36‑38; 14:5‑7; 16:17‑18; Luca 9:54‑56, etc.).

Odată, din cauza a ceea ce afirma, până şi mama şi fraţii Săi au venit la locul unde El predica pentru a‑L lua acasă, deoarece au decis că era nebun (Marcu 3:21,31‑35).

La sfârşit, după trei ani de predici, miracole şi învăţături, El avea numai 12 discipoli bărbaţi (unul dintre ei fiind Iuda Iscarioteanul care L‑a trădat mai târziu) şi pe Maria Magdalena.

Dar, unde erau mulţimile de sute de mii de oameni de rând care au fost entuziasmaţi, care au ascultat la predicile Sale, au mâncat hrana pe care El a materializat‑o pentru ei, şi care au fost vindecaţi de tot felul de boli?…

A reieşit limpede că aceste mulţimi nu erau interesate de Învăţături despre eforturile personale pe care cineva trebuie să le depună pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele Îl voiau pe Isus numai pentru a le vindeca de boli şi pentru a li se da atenţie… (Luca 9:11).

Isus a văzut aceasta şi a început să evite masele de oameni: “… şi mulţimi multe se adunau, ca să asculte şi să se vindece de bolile lor. Iar El se retrăgea în locuri pustii şi se ruga.” (Luca 5:15‑16)

Da, este adevărat că pe unii i‑a vindecat, dar nu putea să continue aşa la infinit. El voia ca oamenii să înveţe adevărata credinţă, să facă eforturi personale pentru a deveni mai buni. Apoi bolile vor dispărea cu Voia Tatălui… Odată, a strigat disperat: “O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” (Luca 9:41)

Iar mulţimea, instigată împotriva Lui de preoţi, se înfuria… Odată, în timp ce încerca să îi facă să gândească, a spus: “… căutaţi să Mă omorâţi, (numai) pentru că cuvâtul Meu nu încape în voi…” (Ioan 8:37)

Dar era prea târziu: mulţimile de oameni primitivi şi plini de dorinţe deveneau din ce în ce mai înfuriate pentru că ar fi putut primi mai mult, iar El le‑a dat prea puţin…

Curând, aceiaşi oameni îi strigau lui Pilat: “Răstigneşte‑L! Răstigneşte‑L!…” (Luca 23:21)

“Şi apucându‑l pe Domnul L‑au împins în timp ce alergau şi au spus: < Să‑L luăm cu forţa pe Fiul Domnului, acum că avem putere asupra Lui!> Şi I‑au pus o mantie purpurie şi L‑au forţat să stea pe scaunul judecăţii spunând: <Judecă drept, Rege al Israelului!> Şi unul dintre ei a adus o coroană de spini şi a pus‑o pe capul Domnului, iar alţii s‑au ridicat şi L‑au scuipat în ochi şi alţii L‑au pălmuit peste faţă şi alţii L‑au înţepat cu o trestie şi alţii L‑au biciuit, spunând: <Cu această onoare să onorăm pe Fiul lui Dumnezeu!>.”(Evanghelia după Petru, 3:6‑9)

De ce clerul nu L‑a acceptat pe Isus? Nu au existat diferenţe formale între ei în ceea ce priveşte bazele credinţei: vorbeau de acelaşi Tată Ceresc şi se refereau la aceeaşi Biblie Evreiască…

În realitate, însă, diferenţele erau foarte mari. Isus predica despre Dumnezeu cel Viu, pe Care El Îl ştia foarte bine personal, în timp ce preoţii timpului credeau în Dumnezeu fără să‑L cunoască. Cu ajutorul religiei, şi‑au asigurat un rang social şi o stare materială foarte bună pentru ei şi, ca urmare, ei voiau să îşi protejeze bazele confesiunii lor.

Din ce constau aceste baze? Ele constau dintr‑un număr de ceremonii religioase detaliate, din reguli pentru viaţa de zi cu zi şi din măsuri represive împotriva celor ce greşeau*.

Asemenea structuri confesionale, dezvoltate de‑a lungul secolelor, au fost susţinute prin construirea de temple masive, prin spectacole impresionante sub forma serviciilor religioase, printr‑o ideologie care a pătruns în toate straturile întregii societăţi, şi prin frica de pedeapsă a lui Dumnezeu dată pentru neascultare, frică foarte bine stabilită în minţile oamenilor. Desigur că, în aceste condiţii, sacerdoţii unei astfel de confesiuni devin foarte iritaţi dacă apare cineva şi încearcă să le perturbe acest stil de viaţă, să afirme că aceste lucruri nu sunt bune şi că preoţii sunt nişte ipocriţi care nu‑L cunosc pe Dumnezeu şi înşeală oamenii…

Aşa a fost şi va fi cazul cu spovedaniile “în masă” care pun accentul pe ritualism şi reguli de comportament, timp în care, în mod inevitabil, se uită de Dumnezeu cel Viu…

În acel timp, în Iudeea, Acela care s‑a opus ipocriziei religioase, a fost Isus Cristos, Mesager al lui Dumnezeu‑Tatăl.

Isus ştia de la Dumnezeu‑Tatăl că sfârşitul vieţii Sale pe Pământ se apropia. De asemenea, El a ştiut ce fel de moarte va avea.

Putea El să evite totul? Bineînţeles! Pur şi simplu, putea să părăsească Iudeea împreună cu discipolii Săi şi toată lumea ar fi fost mulţumită, oamenii s‑ar fi calmat şi ar fi uitat de El.

Dar El nu a plecat. De ce?

Pentru că, dacă ar fi făcut‑o, nimeni nu şi‑ar mai fi adus aminte de El după câţiva ani; nu ar mai fi fost biserici creştine, nu ar mai fi fost Noul Testament…

De aceea planul a fost diferit.

În primul rând, planul consta în a îndeplini perfect toate profeţiile despre viaţa pământeană a lui Isus‑Mântuitorul, inclusiv pe acelea care afirmau că “nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat” şi că “vor privi la Acela pe care L‑au împuns”. În alte cuvinte, atunci când soldaţii au zdrobit “fluierele picioarelor” celor doi criminali crucificaţi împreună cu Isus pentru a fi siguri că sunt morţi înainte de căderea nopţii, Isus Îşi părăsise deja trupul şi tot ce au făcut soldaţii a fost să‑L străpungă într‑o parte cu suliţa (Ioan 19:31‑37).

În al doilea rând, moartea Sa şi zilele care au urmat au fost marcate de multe miracole: s‑a întunecat foarte devreme, catapeteasma templului din Ierusalim s‑a rupt “singură” în două (Luca 23:44‑45), trupul lui Isus a dispărut din locul unde a fost depus; Isus s‑a arătat de câteva ori discipolilor Săi materializându‑se în trup, a avut conversaţii cu ei şi le‑a dat sfaturi.

Dar oamenii au fost uluiţi de “Învierea lui Isus din morţi”. Deşi aceşti oameni erau religioşi, ei nu au înţeles că, după ce se desparte de trup, fiecare om învie pe cealaltă lume cu conştiinţa sa de sine, dar incorporal (Matei 22:30). Isus a dovedit aceasta şi, de fapt, a făcut chiar mai mult: cu Puterea Sa Divină El şi‑a dematerializat corpul, cel dat jos de pe cruce şi, apoi, şi l‑a materializat din nou, de câteva ori, pentru un timp.

Discipolii Săi, Pavel şi apoi mulţi alţii şi‑au devotat vieţile lor predicând despre Fiul lui Dumnezeu Care a venit pe Pământ, a fost crucificat şi, după aceea, s‑a înălţat, Care ne‑a învăţat despre Tatăl Ceresc şi despre cum se intră în Locaşul Său.

Isus — despre El Însuşi

“… De la Dumnezeu am ieşit şi am venit…” (Ioan 8:42)

“… El M‑a trimis…” (Ioan 8:42)

“… Pentru că M‑am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M‑a trimis pe Mine…“(Ioan 6:38)

“… Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl.” (Ioan 10:15)

“Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem…” (Ioan 10:30)

“Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl…” (Ioan 10:38)

“… Şi cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume.” (Ioan 8:38)

“Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu…” (Ioan 8:38)

“Şi Cel ce M‑a trimis este cu Mine; nu M‑a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui.” (Ioan 8:29)

“Eu nu pot să fac de la Mine nimic…” (Ioan 5:30)

“Eu iubesc pe Tatăl…” (Ioan 14:31)

“Părinte drept. … Eu Te‑am cunoscut…” (Ioan 17:25)

“Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12:49)

“Eu, ca Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:46)

“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii…” (Ioan 8:12)

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui…" (John 10:9)

“Eu am venit ca viață să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10:10)

“Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi…” (Ioan 10:11)

“… Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele…” (Ioan 10:11)

“Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

“… Învăţaţi‑vă de la Mine … şi veţi găsi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11:29)

“… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…. Dacă M‑aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L‑aţi fi cunoscut…” (Ioan 14:6‑7)

“… Fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc …” (Ioan 8:14)

“… Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni (acum)…” (Ioan 8:21)

“Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să‑l iau. Nimeni nu‑l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să‑l pun şi putere am iarăşi ca să‑l iau. Aceasta poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10:17‑18)

“… Rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15:9‑10)

“Cine este cu Mine, este cu Focul şi cine este departe de Mine, este departe de Împărăţie (a lui Dumnezeu)!” (Evanghelia după Toma [27], 82)

“Cel ce iubeşte pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine…” (Matei 10:37)

“Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.” (Ioan 16:12)

“Mă duc la Tatăl, căci Tatăl este mai mare decât Mine…” (Ioan 14:28)

Răspândirea creştinismului

După cum am discutat deja, spre regretul lui Isus, El nu a reuşit să găsească oamenii care să devină ca El într‑o manieră rapidă. Apostolii, probabil, erau cei mai buni oameni din Iudeea, dar vârsta lor psiho‑genetică nu era destul de înaintată pentru a le permite să înţeleagă imediat şi în totalitate cunoştinţele Divine.

Un exemplu este momentul când Levi i‑a reproşat lui Petru, după ce Isus părăsise viaţa pământească: “Petre, tu eşti întotdeauna mânios!” (Evanghelia după Maria‑Magdalena 18:5).

De asemenea, este cunoscut faptul că Petru avea prejudecăţi împotriva Mariei Magdalena pentru că ea, o femeie, era unul din discipolii favoriţi ai lui Isus şi cea mai plăcută Lui dintre toţi (Evanghelia după Toma [27], 114).

În alte cuvinte, de‑a lungul timpului de ucenicie cu Isus, Petru nu a învăţat să îşi controleze emoţiile, să trăiască în dragoste sinceră, nu şi‑a abandonat aroganţa…

După crucificarea lui Isus, ucenicii Săi, şocaţi de moartea Sa şi de miracolele care au urmat, au încercat să continue munca Lui cât au putut ei mai bine. Toţi au predicat şi mulţi dintre ei au început să lucreze cu proprii lor discipoli. Din acest motiv, în majoritatea lor, aceştia au rămas printre evrei. Însă, apostolul Toma a mers prin Siria către răsărit şi, unde a putut, din India până în China, a format comunităţi creştine. Bisericile siriene şi indiene Malabar stabilite de el există şi astăzi (vezi mai multe detalii în [18]).

Acela care a fost înainte un persecutor şi un ucigaş de creştini, Pavel, s‑a alăturat şi el discipolilor Lui, după ce a fost convertit la noua credinţă de Isus personal, neîncarnat.

Câţiva dintre discipolii lui Isus au scris scripturile lor care au supravieţuit până în prezent. Aceştia au fost Matei, Ioan, Toma, Petru, Iacov, Filip, Iuda (nu Iscarioteanul), Maria Magdalena şi Nicodim. De asemenea, au mai fost Pavel şi discipolii indirecţi ai lui Isus, evangheliştii Marcu şi Luca.

Potrivit Evangheliilor, Ioan şi Maria Magdalena au fost ucenicii favoriţi ai lui Isus. Evanghelia scrisă de Ioan este una dintre cele mai bune, atât calitativ cât şi ca lungime a textului. El este şi autorul celor trei Epistole către discipoli. Prima Epistolă conţine multe învăţături şi sfaturi preţioase.

Însă Ioan a scris şi alte două texte, foarte diferite de scripturile menţionate mai sus. Prima se intitulează Apocrifa lui Ioan, iar a doua se numeşte Apocalipsa lui Ioan care este inclusă la sfârşitul Noului Testament.

Apocrifa a fost scrisă de Ioan, curând după crucificarea lui Isus, adică înainte de a scrie Epistolele. Se poate observa că, deşi Ioan a scris cu grijă toate îndrumările Învăţătorului, deşi a cuprins cel mai important aspect al Învăţăturilor lui Cristos care este dragostea sinceră, nu a reuşit să cuprindă cu mintea, în timpul comunicării cu Mesia încarnat, esenţa apariţiei Sale pe Pământ, şi esenţa Tatălui Care L‑a trimis pe Isus. El pune întrebări lui Dumnezeu de genul acesta: “De ce a fost ales Mântuitorul? Şi de ce a fost El trimis în lume de Tatăl Său? Şi cine este Tatăl Său, care L‑a trimis?” (Apocrifa lui Ioan 1:20)

Şi el primeşte răspunsuri despre natura Tatălui, a Duhului Sfânt, Cristos, despre crearea lumii…

Dar, mai târziu, capacitatea lui intelectuală e pusă la încercare, ceea ce este tipic în contactele profetice: după aproximativ o treime din text, naraţiunea îşi schimbă caracterul şi apar fraze fără nicio valoare sau semnificaţie. În acest caz, intenţia lui Dumnezeu este să vadă dacă acela care‑L ascultă înţelege testul‑glumă. Ioan nu l‑a înţeles, nu a înţeles testul de inteligenţă, ci a luat totul la modul serios, a împărtăşit totul cu ceilalţi apostoli şi a scris totul cu multă scrupulozitate.

Un caz similar s‑a întâmplat când Ioan a scris Apocalipsa care seamănă cu un coşmar (în cel mai bun caz). Subiectul nu este despre Calea spre Perfecţiune prin credinţă, dragoste, şi muncă de transformare personală, ci despre ameninţări, profeţii de dezastre şi de catastrofe. Textul e lipsit nu numai de Dragoste Divină dar şi de orice valoare pozitivă pentru cititor. Nu reuşeşte decât să distragă cititorii prin a le provoca reflecţii zadarnice despre viitor, în timp ce Dumnezeu ne învaţă să trăim aici şi acum.

Apocalipsa lui Ioan inclusă în Noul Testament a devenit un test de inteligenţă şi spiritualitate, un test‑tentaţie pentru milioane de oameni care studiază creştinismul. Și mulți au fost ispitiţi, pentru că Apocalipsa, de la sfârșitul Noului Testament, pare să anuleze şi să respingă Învățăturile lui Isus despre aspirația către Dumnezeu și despre autodezvoltare prin iubire. Astfel, unii oameni aleg predicile sfinte despre dragoste, puritate, aspiraţie către Dumnezeu‑Tatăl din Noul Testament, în timp ce alţii au rezonat cu scenele dezgustătoare de groază, plăgi, sânge şi putreziciune. Ei aleg în mintea lor această mizerie, în loc să intre în armonie cu binele şi frumuseţea, în loc să iubească oamenii, Creaţia şi Creatorul*.

În mod similar s‑a întâmplat şi cu Nicodim: el a scris o Evanghelie bună despre ultimele zile ale vieţii pământeşti ale lui Isus, dar a terminat naraţiunea cu descrierea unui vis al său despre Isus care a scos păcătoşii afară din iad.

Epistolele Apostolului Pavel reprezintă o altă parte din Noul Testament de o valoare dubioasă care necesită o discuţie specială.

Acestea sunt pline de contradicţii: de la revelaţii foarte preţioase predicând despre iubire tandră până la blestemele furioase ale unui “moralist” intolerant.

Care este motivul pentru o asemenea reacţie? Pentru a‑l înţelege trebuie să cunoaştem istoria formării lui Pavel ca viitor creştin.

La început, el a fost un prigonitor, un călău și un ucigaș energic și agresiv al creștinilor.

Dar, într‑o bună zi, în timp ce mergea pe drum, el a auzit vocea unui Interlocutor invizibil: “Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” (Fapte 9:4). Deşi Pavel era un călău și un sadic, el credea în Dumnezeu şi, astfel, a înțeles imediat ce se întîmpla.

Ceea ce se întîmpla cu adevărat, era faptul că Domnul a decis nu numai să‑l oprească pe acest tiran sângeros, dar să se şi folosească de energia lui remarcabilă de fanatic, în folosul Providenţei Divine.

Şi, după ce s‑a supus voinţei lui Dumnezeu, Pavel s‑a transformat dintr‑un persecutor violent al creştinilor într‑un propovăduitor fără odihnă al Învăţăturilor lui Isus.

Pavel a scris despre aceasta următoarele: “Mulţumesc Celui ce m‑a întărit, lui Cristos Isus, Domnul nostru, că m‑a socotit credincios şi m‑a pus să‑L slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Cristos Isus. Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Cristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţă veşnică.” (1 Timotei 1:12‑16)

Dar toate acestea se întâmplau după crucificarea lui Isus. Pavel nu L‑a întîlnit pe Isus încarnat şi numai ceva mai târziu a avut contacte personale cu ucenicii Săi. Însă, după ce a acceptat creştinismul, Pavel s‑a dedicat complet îndrumărilor lui Dumnezeu şi, cu toată energia lui remarcabilă, a început să lucreze asupra transformării sale prin folosirea, printre altele, a metodelor meditative oferite lui de Dumnezeu.

În plus, Dumnezeu i‑a dat lui Pavel o misiune specială — să răspândească noua credinţă păgânilor din Imperiul Roman din afara Iudeei.

Pavel a predicat cu fervoare, a creat noi comunităţi creştine şi s‑a certat cu liderii religioşi ai păgânilor. De multe ori a fost bătut până la moarte, dar de fiecare dată, Dumnezeu l‑a readus în corpul său şi Pavel începea din nou să lupte.

Pavel a scris multe Epistole adresate diferitelor comunităţi creştine. În aceste scrieri, există subiecte atât de contradictorii, încât, unii istorici chiar au avansat ipoteza că “învăţăturile morale” au fost adăugate în Epistole de o altă persoană — atât de distincte sunt unele părţi din această scriere, din punct de vedere al nivelului intelectual şi al stilului. Însă explicaţia logică a acestor contradicţii derivă din natura contradictorie a lui Pavel însuşi.

El, pur şi simplu, nu a reuşit să se schimbe complet. Pentru a deveni o persoană Divină în totalitate, el ar fi avut nevoie de zece ani de ucenicie senină. Dar Pavel nu a avut o asemenea posibilitate şi el încă se lupta cu ardoare cu propriul său caracter de dinainte, în timp ce ţinea predici şi omilii, era bătut, umbla înfometat şi îngheţat, sau era închis…

Deci, să‑l iertăm pentru faptul că a amestecat cele mai înalte Revelaţii de la Dumnezeu cu ura împotriva “homosexualilor” şi a “soţilor adulteri”… Tot el este cel care, pentru prima dată în istoria creştinismului, a declarat, în contradicţie cu Învăţăturile lui Isus, anatema — o damnare în numele bisericii creştine (1 Corinteni 16:22).

Epistolele sale au făcut mult bine omenirii, dar au ajuns şi o puternică tentaţie, chiar mai puternică decât Apocalipsa lui Ioan, pentru generaţiile de creştini care au urmat. Aceasta se datorează faptului că, fiind incluse în Noul Testament, au “legitimat” nu numai tandreţea, bunătatea, armonia, iertarea, dar şi calităţile opuse: ura, intoleranţa mânioasă faţă de cei care nu sunt “ca mine”, damnările…

Cei care au dezvoltat teoria absurdă că cineva și‑ar putea spăla propriile păcate cu sângele şi suferinţa altuia, au fost Pavel şi Ioan. Am discutat aceasta la începutul capitolului intitulat “Pocăinţa”. Ei au afirmat în Epistolele lor că Isus cel nevinovat care a fost ucis, era Mielul lui Dumnezeu, chipurile, trimis de Dumnezeu‑Tatăl ca jertfă pentru… Sine Însuşi, pentru ispăşirea păcatelor umane. “Căci — lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere — Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într‑o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3); “… sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7), “… El este jertfa de ispăşire (pentru Dumnezeu‑Tatăl) pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2), “… El S‑a arătat ca să ia păcatele…” (1 Ioan 3:5).

Din toate acestea, rezultă că, tot ce avem de făcut, este doar să credem că Isus a fost într‑adevăr un Cristos. Altceva nu mai este de făcut căci păcatele noastre sunt iertate şi avem paradisul garantat…

* * *

În Imperiul Roman, creştinismul a fost instaurat cu dificultate. Creştinii au fost persecutaţi, masacraţi şi crucificaţi pe marginea drumurilor. Alţi creştini s‑au predat singuri persecutorilor pentru a muri pe crucile credinţei pentru ca, măcar aşa, să‑i semene lui Cristos…

Ce mare diferenţă comparativ cu “credincioşii” contemporani care spun că sunt creştini şi care nu sunt capabili să facă eforturi pentru propria lor îmbunătăţire: de exemplu, “nu pot” renunţa nici măcar la fumat*…

Cu voia lui Dumnezeu şi mulţumită faptelor personale ale Apostolilor şi ale altor Eroi, creştinismul s‑a răspândit, cu timpul, într‑o mare parte a Europei, apoi s‑a extins atât în Nordul cât şi în Sudul Americii precum şi în Australia; de asemenea, există mulţi creştini în Asia şi în Africa. În prezent, aproape o treime din populaţia Pământului profesează creştinismul.

Acum trebuie să înţelegem următoarele: cuvântul creştinism are două înţelesuri fundamentale complet diferite: creştinismul ca Învăţături ale lui Isus Cristos şi creştinismul ca produs al interpretării pe care au dat‑o oamenii din diferite ţări, în diferite epoci istorice.

Chiar de la începutul creştinismului până în zilele noastre, au existat adevăraţi adepţi ai lui Isus printre aceia care se consideră creştini, dar au fost şi aceia care numai s‑au deghizat ca fiind creştini de dragul de a‑şi satisface pasiunile lor josnice: dorinţa de a domina pe alţii, de a fura, de a tortura, de a omorî… Au fost şi există încă oameni care nu au înţeles şi nu înţeleg nimic din Învăţăturile lui Isus, dar se consideră adevăraţi credincioşi; probabil, ei sunt majoritari… Dar, această carte se referă la Învăţăturile lui Isus Cristos, nu la istoria creştinismului pe Pământ.

Libertatea voinţei

Cineva se poate întreba: de ce a permis Dumnezeu să fie inclus în Noul Testament material cu un conţinut eronat ?

Răspunsul este următorul: unul din principiile cele mai importante ale lucrării lui Dumnezeu în educaţia noastră este de a ne da libertatea voinţei, altfel spus, dreptul de a ne alege singuri drumul în viaţă. Vrei să vii la Mine? Dacă da, atunci vino! Ia‑Mă de mână, am să te ajut! Dacă vrei să mergi în direcţie opusă — poţi, bineînţeles, dar, oricum, încearcă să Mă găseşti. Îţi voi aminti mereu de Mine…

Direcţia în care omul aspiră cu mintea şi conştiinţa sa reprezintă o indicaţie clară pentru Dumnezeu despre cum să ajute această persoană. Pentru a avea posibilitatea de a aplica acest principiu, Dumnezeu îngăduie ca informații ispititoare să fie incluse chiar și în cărțile Sfinte care descriu Calea Adevărată.

Putem considera acestea ca lecţii de psihologie date de Marele Învăţător. Aceste lecţii includ teste frecvente care atestă cât de mult am avansat spiritual, la nivelul dezvoltării intelectuale şi etice.

Referitor la cele afirmate mai sus, este cazul de a oferi câteva citate din Noul Testament. Primul este din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (6:12): “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos…”

Acelaşi lucru l‑a afirmat şi Isus: “Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:7).

Principiul libertăţii de a alege implică “revizuirea” periodică a rezultatelor fiecărui stadiu din cadrul procesului educaţional, în locul folosirii sistemului de pedeapsă şi răsplată pentru fiecare decizie luată de o persoană. Pentru a ilustra această idee, Isus a spus pilda semănătorului (Matei 13:24‑30):

“Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i‑au zis: <Doamne, n‑ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, dar, neghină?> El le‑a răspuns: <Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.> Şi robii i‑au zis: <Vrei, dar, să mergem s‑o smulgem?> <Nu>, le‑a zis el, <ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi‑le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ‘Smulgeţi întâi neghina şi legaţi‑o în snopi, ca s‑o ardem, iar grâul strângeţi‑l în grânarul meu.>”

În această parabolă “seminţele” sunt informaţiile adevărate sau false. Din cauza acestui fapt, “câmpul” poate da o “roadă” bună, dar şi “neghină” — însă “secerişul”are loc numai la sfârşit. După cum grâul şi neghina au nevoie de timp să crească, tot aşa fiecare dintre noi are nevoie de timpul său până la vremea “secerişului”, pentru a alege, prin căutare şi decizii personale, ceea ce vrea să devină: “grâu” sau “neghină”.

Când cineva este tentat de ceva, Isus a sfătuit să se ia decizii dure pentru binele propriu: “Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie‑l şi aruncă‑l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate‑l şi aruncă‑l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.” (Matei 18:8‑9)

Acest mod de a lupta cu sine însuşi este, de asemenea, o manifestare a libertăţii oamenilor de a alege.

Şi prin folosirea acestei libertăţi a voinţei ne formăm propriile destine.

… Dar libertatea voinţei nu este nelimitată.

Dumnezeu intervine când trebuie să facem o schimbare în vieţile noastre, dar inerţia noastră ne opreşte să o facem. De exemplu, să ne reamintim de schimbările dramatice din vieţile unor oameni care au avut norocul să devină discipoli personali ai lui Isus, sau de schimbările impresionante ale stilului de viaţă a lui Pavel, sau de destinele multor oameni care au fost salvaţi mai târziu de întunericul ignoranţei prin Învăţăturile lui Isus Cristos.

Dumnezeu mai intervine şi când oamenii intenţionează să facă ceva ce nu trebuie să se întâmple, ceva care ar obstrucţiona progresul spiritual al sufletelor încarnate. Dacă vedem lucrurile diferit, atunci este ceva ce nu am înţeles, suntem confuzi.

Dumnezeu are Iubirea perfectă, Înţelepciunea perfectă, Puterea perfectă. El nu trece cu vederea nimic, nu‑I scapă nimic. Nu are duşmani capabili să lupte împotriva Lui. Poveştile despre bătăliile Sale cu răul nu sunt decât basme. În ceea ce priveşte pe aceia care le iau în serios, ei dau dovadă de un nivel intelectual redus. Dumnezeu poate să materializeze, sau să dematerializeze orice: de exemplu, dematerializarea unui corp al unui om rău care intenţionează să facă ceva care nu trebuie să se întâmple (în mod obiectiv).

Iar dacă aşa ceva se întâmplă , înseamnă că trebuia să se întâmple şi Dumnezeu ştia despre asta. Atunci, datoria noastră este să încercăm să înţelegem motivul.

Trebuie să învăţăm să avem încredere în El. În orice caz, nu trebuie să facem lucruri nesăbuite pentru care El va trebui să ne pedepsească.

Când ai o conştiinţă pură, nu ai de ce să îţi fie teamă! Dacă nu ai o conştiinţă curată, atunci trebuie să te pocăieşti sincer şi să repari greşeala.

Dar, dacă avem o conştiinţă curată, însă ne este frică de nişte lucruri pământeşti (cu excepţia faptului că am putea cauza suferinţă altcuiva fără intenţie), înseamnă că dragostea noastră pentru El şi credinţa noastră e slabă. “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica … şi cine se teme n‑a ajuns desăvârşit în dragoste” (1Ioan 4:18). “Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (Matei 10:29‑31)

Şi când cineva spune că nu există Dumnezeu pentru că sunt cutremure, uragane, războaie, sau că El este rău şi, ca urmare, nu vor să creadă în El, sau că El nu poate să învingă diavolul — trebuie să înţelegem că intenţia lui Dumnezeu pentru oameni nu constă în a crea un paradis pentru ei pe Pământ. Dacă ar fi fost paradisul pe Pământ, atunci noi nu am mai avea un stimulent puternic pentru a ne detaşa, pentru a avansa.

Ar trebui să ne amintim că este necesar să fim activi pe Pământ, nu leneşi; în caz contrar, vom fi corectaţi prin dureri, pentru propriul nostru bine.

Viaţa pe Pământ nu este Viaţa Adevărată, ci numai un scurt curs educaţional, o posibilitate pentru ca noi să devenim mai buni, să ne corectăm destinele pentru viaţa care vine, să ne apropiem de Scopul Final.

Dacă nu ar fi războaie sau alte calamităţi, atunci ar fi imposibil pentru cineva să demonstreze un eroism plin de spirit de sacrificiu pentru cei din jur sau, dimpotrivă, să trădeze, ca rezultat al fricii de durere sau de moarte a trupului…

Cataclismele pământeşti nu au alt rol decât acela de a accelera evoluţia oamenilor implicaţi în aceste evenimente. Aceste încercări reprezintă ocazii care ni se oferă pentru a deveni mai buni.

Destin

După cum a fost deja menţionat mai devreme, evoluţia fiecărui suflet se desfăşoară de‑a lungul multor mii de ani, iar intervalele de timp dintre încarnările consecutive sunt mai lungi decât perioadele de viaţă petrecute în trup. De aici rezultă faptul că viaţa principală a fiecăruia dintre noi se derulează în stare imaterială. Din această comparaţie putem realiza cât de multe persoane încarnate îşi petrec viaţa rătăcind în iluziile lumii materiale.

După încarnare, în timpul anilor de copilărie, se uită complet tot ceea ce a fost înainte de a fi născut pe pământ. Aceasta se întâmplă pentru că viaţa în noua stare, adică aceea de om încarnat, este mult prea diferită de viaţa dinainte: capacităţile de percepţie ale conştiinţei după încarnarea

într‑un corp material sunt mult mai reduse. Conştiinţa începe să perceapă numai acea parte din informaţie captată prin organele materiale de simţ ale noului său corp. Astfel, se uită libertatea de mişcare cu viteza gândului avută înainte, precum şi abilitatea de a percepe totul, direct, fără ajutorul organelor de simţ.

Deşi se uită tot ce a fost înainte de naşterea în trup, viaţa nu este luată de la început — ci, pur şi simplu, continuă, iar destinul creat în încarnarea dinainte se desfăşoară ca atare.

După ce a fost născut pe Pământ, fiecare dintre noi are deja propriul său destin, care nu este altceva decât un plan de dezvoltare viitoare stabilit de Dumnezeu pentru noi. Astfel, există o linie de destin înnăscută, dezvoltată în funcţie de ceea ce trebuie să fie învățat în noua viața pământească.

Imediat ce copiii ajung la vârsta la care sunt capabili să ia decizii etice importante, ei au mai multe posibilităţi de a‑şi influenţa propriile destine, de a le schimba în mai bine, sau mai rău.

Creşterea copiilor într‑un mod corect sau greşit poate avea un efect semnificativ asupra vieţii lor. Dar trebuie să ne amintim că, toate condițiile — ca de exemplu, părinți capabili să dea o anumită educație şi mediul social în care s‑a născut copilul, au fost, de asemenea, planificate de Dumnezeu în conformitate cu destinul fiecăruia.

Posibilităţile unei persoane încarnate nu sunt nelimitate. De fapt, ele sunt limitate, mai ales, în funcţie de nivelul de maturitate intelectuală a persoanei, nivel care defineşte capacitatea de a înţelege o informaţie cu un anumit grad de complexitate.

De exemplu, capacitatea intelectuală a unui oligofren este foarte limitată. Dar cine este această persoană oligofrenă? Este, oare, singurul motiv pentru oligofrenie faptul că părinţii au fost alcoolici, sau că mama a avut o patologie în timpul sarcinii? Nu. Dumnezeu a ştiut aceste circumstanţe înainte de a trimite un anumit suflet în acel corp. Fiecare suflet are propriul său destin. Mai mult, pentru părinţi, aceasta este o manifestare şi a destinului lor. Ei au dat naştere nu unei persoane amărâte care suferă de oligofrenie, ci unui suflet care nu şi‑a dezvoltat încă intelectul în decursul evoluţiei sale personale.

Pe de altă parte, oamenii care au reușit să‑şi dezvolte puterea intelectuală în timpul vieții lor pământești trecute și care au acceptat direcția corectă de dezvoltare spirituală în încarnarea actuală, pot să realizeze destul de mult, inclusiv să atingă autorealizarea și să ajute şi pe alții să avanseze la realizarea acestui Obiectiv.

Dezvoltarea intelectuală

Noul Testament ne dă posibilitatea de a vedea religiozitatea oamenilor la diferite niveluri intelectuale.

Nivelul cel mai înalt este reprezentat de Isus Cristos. Nici măcar discipolii Săi personali nu au putut să cuprindă cu mintea întreaga profunzime a Învăţăturilor Sale.

Al doilea nivel este reprezentat de cei mai apropiaţi discipoli ai lui Isus care au încercat să‑L înţeleagă pe Învăţător şi au reuşit parţial.

Nivelul următor se referă la oamenii care deţin un rang social înalt, care au ştiut şi au urmat tradiţiile religioase pământeşti legate de ritualuri şi reguli de comportament, dar nu au fost capabili să înţeleagă cuvintele vii ale lui Dumnezeu.

Nivelul cel mai de jos este format din oameni capabili să gândească numai conform schemei următoare: “Îmi dau, e bine! Nu‑mi dau, e rău!”

Intelectul dezvoltat al unei persoane nu denotă că are şi un nivel etic dezvoltat. Pe de altă parte, dezvoltarea personală, din punct de vedere etic, nu e posibilă fără un intelect dezvoltat. Ca urmare, dacă noi căutăm realizarea spirituală personală, trebuie, de asemenea, să muncim şi pentru autodezvoltarea intelectuală.

Ce contribuie la această evoluție? În primul rând, educația, diferite tipuri de muncă (în special, cele creative), munca intelectuală şi participarea în cercetări teoretice… Societatea modernă, foarte dezvoltată în aspectele științifice și tehnice, oferă o posibilitate foarte bună pentru folosirea minții și dezvoltarea acesteia.

… Traducerea Noului Testament în varianta Sinodală este departe de a fi perfectă. Semnificaţia profundă a unor afirmaţii făcute de Isus a fost “ascunsă” de traducători incapabili să înţeleagă ideile Sale.

O singură greşeală de traducere are un efect dezastruos. Un exemplu este fraza “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5:3). Mulţi cititori au tras concluzia că Isus a predicat primitivismul şi parazitismul intelectual.

Dar Isus a vrut să spună ceva cu totul diferit! Când a vorbit despre binecuvântările viitoare, nu s‑a referit la nişte paraziţi cerşetori, ci la oameni care au renunţat să mai lupte pentru bogăţii materiale şi aceasta, nu datorită lenei sau beţiei, sau a altor motive de acest gen, ci datorită crezului lor spiritual: în alte cuvinte, “datorită spiritului” şi nu “datorită spirtului”.

Aceia vor fi binecuvântaţi în Împărăţia Cerurilor, care au renunţat la averile lor pământeşti, care au renunţat la a căuta bogăţii pământeşti, pentru că Bogăția lor va fi Tatăl Ceresc, dacă îşi dedică viaţa Lui. “Nu vă adunaţi comori pe pământ …, ci adunaţi‑vă comori în cer … Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6:19‑21) — acesta este unul din postulatele cele mai importante ale Învăţăturilor Sale.

În ceea ce priveşte înţelepciunea, Isus ne‑a învăţat următoarele:

“Ignoranţa ne duce la moarte. Iar cei care nu au ieşit din ignoranţă, încă nu au existat ca (adevăraţi) oameni, nu există şi nu vor exista!

“Cei care trăiesc în cunoaşterea adevărată se împlinesc cu Perfecţiunea pe măsură ce Adevărul li se dezvăluie.

“Cât de puternic este Adevărul faţă de ignoranţă şi greşeală! Ne dă Libertate!

“Logos‑ul (Isus) a spus: “Dacă vei cunoaşte Adevărul, Acesta te va elibera.”

“Ignoranţa este sclavie. Cunoaşterea este Libertate.

“Căutând Adevărul, descoperim seminţele sale în noi.” (Evanghelia după Filip [26], 123)

“… Fii înţelept…şi cinstit!”(Evanghelia după Toma [27], 39)

Despre alcoolism

“Mi‑am luat locul în mijlocul lumii, și le‑am apărut în trup. I‑am găsit pe toţi beţi, și nu am găsit pe niciunul dintre ei însetat (de Adevăr). Mă durea inima pentru copiii omenirii, pentru că ei sunt orbi în inimile lor și nu văd, căci au venit în lume goi, și caută, de asemenea, să plece din lume goi. … Ei sunt beţi. Când au să se scuture de vinul lor, atunci ei îşi vor schimba căile.” (Evanghelia după Toma [27], 28)

“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8)

“Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de băutură…” (Luca 21:34)

“Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii…” (Romani 13:13)

“Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă).” (Romani 14:21)

“Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.” (Efeseni 5:18)

Muncă sau parazitism?

O imagine tipică a realităţii ruseşti: rânduri de cerşetori profesionişti stând pe lângă bisericile ortodoxe. Toţi îşi fac zeloşi cruce: se presupune că ei se roagă pentru noi… (deşi care e valoarea rugăciunilor acestor paraziţi?)… Foarte puţini dintre aceștia au probleme cu adevărat şi au nevoie de bani. Ceilalți au ales parazitismul ca profesie.

Și oamenii dau de pomană pentru ei, pentru că Isus Cristos a spus: “ Oricui îţi cere, dă‑i…” (Luca 6:30)

Dar oare s‑a referit la acest gen de a “da”?

El a realizat totul. El a fost consubstanţial cu Tatăl. El care este unit cu Tatăl nu mai are nevoie de nimic pământesc. Este gata să accepte moartea trupului şi să se înalţe la Tatăl. Pentru El, corpul nu este decât un impediment şi numai Voinţa Tatălui Îl determină să‑și păstreze trupul.

Isus nu a trăit pentru Sine, ci pentru oameni. Le‑a dat tot ce a avut — pe Sine însuşi în întregime. El a sugerat ca şi adepţii Săi să procedeze la fel. De ce aveţi nevoie de cele lumeşti? Muncim, predicăm Adevărul, vindecăm oamenii, ei se bucură când îi vizităm, ne dau de mâncare, avem haine, ni se dă adăpost peste noapte. De ce altceva avem nevoie pe Pământ? Atunci căutaţi‑L pe Tatăl! Şi nu daţi cu greutate altora din ceea ce aveţi voi.

“… Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n‑au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, îngrijindu‑se, poate să adauge staturii sale un cot?… Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s‑a îmbrăcat ca unul dintre aceştia… Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu te teme, turmă mică… faceţi‑vă… comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie … Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” (Luca 12: 22‑34)

Mai mult, într‑o zi, “… L‑a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Isus i‑a zis… una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor… şi vino de urmează Mie.” (Luca 18: 18‑22)

Isus a ştiut că acest om putea progresa dacă ar fi decis să devină discipolul Său. Dar el nu a decis să devină adept al lui Isus…

Cui i s‑a adresat Isus când El a propus să renunţe la toate cele pământeşti? S‑a adresat oamenilor vrednici de a deveni discipolii Săi, sau întregii lumi? Bineînţeles că este vorba de prima categorie.

De exemplu, odată, El a venit cu discipolii Săi în casa Mariei Magdalena şi a sorei ei, Marta. În acele momente, Maria “… aşezându‑se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu‑se, a zis: <Doamne, au nu socotesti că sora mea m‑a lăsat singură să slujesc? Spune‑i deci să‑mi ajute>. Şi, răspunzând, Domnul i‑a zis: <Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi‑a ales, care nu se va lua de la ea.>” (Luca 10:39‑42)

Dar cine ar fi hrănit musafirii dacă Marta nu ar fi făcut‑o? Atunci de ce i‑a vorbit Isus aşa? El i‑a spus aşa pentru a‑i justifica Martei comportamentul discipolului Său favorit, Maria. Iar Marta, pe partea ei, a adus serviciul cel mai de preţ de care era ea capabilă.

Aşadar, cine era vrednic să devină discipol al lui Isus? Leneşii şi paraziţii? Nu!

Isus a sperat să împărtăşească discipolilor Lui cei mai apropiaţi cele mai profunde cunoştinţe despre Tatăl Ceresc. Aceste cunoştinţe se referă la fazele finale ale evoluţiei personale ale sufletelor umane. Noi trebuie să ne pregătim pentru a primi cunoaşterea prin a dezvolta în noi Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea prin experienţele pământeşti: dragostea sexuală şi părintească, ajutorul oferit prietenilor şi tuturor celor pe care care‑i putem ajuta, lupta împotriva criminalilor, străduinţa de a îmbunătăţi viaţa spirituală a tuturor oamenilor. Numai după ce ne‑am dezvoltat în aceste aspecte exoterice, putem să ne angajăm într‑o muncă ezoterică cu scopul de a‑L cunoaşte pe Dumnezeu‑Tatăl şi de a ne uni cu El.

Numai câţiva oameni sunt capabili de a realiza o muncă ezoterică serioasă. Restul trebuie să se perfecţioneze, în primul rând, prin eforturi depuse pentru binele altora, prin a studia religia pentru a‑şi întări credinţa şi etica religioasă.

Şi numai cei ce muncesc îşi merită hrana: “… căci vrednic este lucrătorul de hrana sa … (Matei 10:10) şi “… vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10:7).

Aceluia care munceşte i se cuvine bunăstarea materială: “Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie, şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: “Să nu legi gura boului care treieră”. Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s‑a scris: “Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră grâul trebuie să‑l treiere cu nădejdea că va avea parte de roade.” (1 Corinteni 9: 7‑10)

Isus şi apostolii Săi nu au cultivat grâu, nu au păscut vite şi nu au construit case. Dar ei au ajutat oamenii cu un serviciu superior — serviciu pe care aceşti oameni nu puteau să‑l îndeplinească singuri. Ei le‑au arătat drumul către Dumnezeu — şi astfel ei îşi meritau hrana.

“Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt proroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au puterea să săvârşească minuni? Oare toţi au darul vindecătorilor? … Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate.” (1 Corinteni 12: 29‑31)

“Nici n‑am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu munca şi cu truda, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n‑avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma. Căci şi când ne aflăm la voi, v‑am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi‑i rugăm, în Domnul Iisus Cristos, ca să muncească în linişte şi să‑şi mănânce pâinea lor. Iar voi, fraţilor, nu pregetaţi să faceţi ce e bine. Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să‑l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să‑i fie ruşine. Dar să nu‑l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci povăţuiţi‑l ca pe un frate.” (2 Tesaloniceni 3:8‑15). “… Dar vă îndemnăm, fraţilor… să lucraţi cu mâinile voastre, cum v‑am sfătuit…” (1 Tesaloniceni 4:10‑11).

Toată lumea trebuie să muncească. Isus a muncit. Acela care nu munceşte pentru a supravieţui şi pentru a ajuta pe alţii care au nevoie (în cazul în care se poate) este un parazit fără şanse de a‑L aborda pe Dumnezeu.

Ca urmare, întrebarea este: să încurajăm parazitismul oamenilor prin a‑l îngădui? Le facem un rău, sau îi ajutăm în felul acesta?

Dar nu trebuie să trageţi concluzia din cele spuse mai sus că niciodată nu ar trebui să dăm ceva altora. Ar trebui să dăm şi nu numai bani. Aceasta e o manifestare a dragostei noastre — însă ar trebui să dăm celor ce merită. În felul acesta, va deveni un act de înţelepciune.

Să ne amintim cuvintele lui Isus care a spus: <Binecuvântaţi sunt cei care au trudit: ei au aflat viaţa (corectă)!>” (Evanghelia după Toma [27], 58)

Oamenii

Isus a venit pe Pământ cu scopul de a ajuta oamenii să Îl găsească pe Tatăl Ceresc. El a încercat să le vorbească despre Tatăl, dar numai puţini au înţeles cuvintele Lui şi, chiar pe El însuşi, L‑au înţeles doar parţial.

Apoi Isus a luat asupra Sa un mare sacrificiu de Sine: şi‑a dat viaţa de bună voie, într‑o manieră foarte dureroasă — prin răstignire — astfel încât tot ceea ce El a spus nu va fi uitat și va servi generațiilor viitoare de oameni.

El S‑a sacrificat pentru oameni (şi nu pentru Dumnezeu după cum unii din adepţii Săi au visat). El i‑a iubit mult şi s‑a dat pe Sine în totalitate pentru a‑i ajuta.

Dar, de asemenea, tot El a împărţit oamenii în următoarele grupuri:

Primul grup este format din “porci” şi “câini”, care nu sunt vrednici de a li se oferi perlele cunoaşterii spirituale, deoarece le vor călca în picioare şi apoi se vor întoarce şi vă vor “sfâşia” (Matei 7:6).

Al doilea grup este format din ipocriţi — “lupi” (Matei 10:16; 23: 13‑35).

Al treilea grup îl reprezintă acei câţiva care sunt capabili de a înţelege cele mai înalte cunoştinţe spirituale.

El a folosit asemenea cuvinte fără ură împotriva “cîinilor”, “porcilor” şi “lupilor”. Ştia că nu sunt decât nişte copii nesăbuiţi, dacă privim la vârsta lor din punct de vedere al evoluţiei sufletului; şi ei “nu ştiu ce fac” chiar dacă L‑au crucificat (Luca 23:34).

El a sfătuit pe alţii să ia aceeaşi atitudine: “… Iar eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!” (Matei 5: 44‑45)

Ceea ce este afirmat mai sus este important nu numai ca analiză istorică. Această clasificare a oamenilor şi a comportamentului lor este tipică oricărei societăţi sau oricărei ţări. Orice Mesia sau conducător spiritual care încearcă să ofere oamenilor cunoştinţele cele mai înalte despre Dumnezeu, despre Calea spre El, se confruntă cu acelaşi fenomen. El sau Ea descoperă în final că oricât de mult i se spune unei adunări de discipoli despre Puterea Supremă, majoritatea lor nu poate să înţeleagă şi, cu prima ocazie, ei îşi manifestă înclinaţia de a reduce cunoaşterea la un joc religios primitiv sau chiar mai rău: unii dintre discipoli sunt chiar dispuşi să trădeze şi să‑L omoare pe Învăţătorul lor care i‑a ajutat cu propriul Lui sacrificiu.

Însă aceasta nu înseamnă că a ajuta oamenii nu este de niciun folos. Trebuie ajutaţi, dar nu ar trebui să se aştepte la rezultate prompte. Dezvoltarea sufletelor tinere evoluează mai încet decât ar dori liderii lor care sunt maturi din punct de vedere al evoluţiei spirituale. Studenţii încă mai au timp, înainte de “cules”.

Modelele psihologice ale comportamentului oamenilor de diferite vârste evolutive, discutate mai sus, explică, de asemenea, mai multe procese și fenomene sociale — de exemplu, manifestările fanatismului politic sau religios, de asemenea, capacitatea de a înțelege ce este patriotismul.

Patriotism

Cuvântul patriotism este un termen greco‑latin care vine, iniţial, din latină de la cuvântul pater care înseamnă tată. Acest termen denotă sentimentul de apartenenţă în anumite comunităţi sociale: familie, trib, naţiune, stat, mişcare religioasă, etc.

Cu cât este mai primitiv mediul social, cu atât mai mărunte sunt caracteristicile folosite de oameni pentru a se separa sau asocia între ei. Ca urmare, vor avea loc mai multe conflicte într‑un mediu de acest gen.

Stârnirea ideilor patriotice de tip fanatic în asociații naționale sau religioase mari poate provoca o creștere a stărilor de tip nazist (fasciste). În acest caz, este captată partea din societate care are înclinaţii spre agresiune. Aceasta este reprezentată de oameni care sunt cel mai puţin dezvoltaţi evoluţionar. Dacă masele de oameni primitivi incitate de ideile fasciste sunt conduse de persoane diabolice şi puternice, atunci pot avea loc războaie pe scară largă cu scopul de a distruge sau a subjuga naţiunile “inferioare” (sau altfel denumite prin epitete similare umilitoare) prin acapararea proprietăţilor lor şi a pământului.

În alte cazuri, ideile patriotice pot fi folosite pentru a apăra o naţiune de agresiunea unui duşman, sau pentru a elibera ţara de ocupaţie.

Dar cel mai înalt patriotism este reprezentat de percepţia lui Dumnezeu‑Tatăl ca pe Ierarhul cel Mai Mare şi a ideii de ţară ca pe întreaga Sa Creaţie incluzând universul. În acest caz, toată lumea şi alte fiinţe încarnate şi neîncarnate sunt membrii unei singure familii. Sunt fraţi şi surori la diferite vârste, sunt copiii unui Dumnezeu‑Tată comun Care îi iubeşte pe fiecare.

Şi acesta este cazul cu adevărat; aceasta este situaţia reală în univers. Însă oamenii contaminaţi de egoism şi ură, orbiţi de pofte pentru lucruri lumeşti, nu pot înţelege aceasta. Şi destul de des asemenea oameni sunt “majoritatea copleşitoare” a societăţii.

Prin toate ţările pe care Isus Cristos le‑a vizitat, El a predicat ideea de teocentrism, patriotism, unde Pater este Dumnezeu‑Tatăl. În Viața Sfântului Issa, cel mai bun dintre fiii oamenilor [28] se pot găsi câteva informații despre Predicile Lui în India și Persia referitoare la această temă.

De exemplu, El le‑a spus indienilor: “Numai El, Unicul, a voit şi a creat, numai El a existat dintotdeauna şi existenţa Lui nu va avea sfârşit. Nu are egal nici în Ceruri şi nici pe Pământ. Marele Creator nu şi‑a împărţit puterea cu nicio fiinţă vie… Numai El posedă Omnipotenţa. El a voit şi lumea a apărut. Într‑un gând Divin, El a adunat toate apele, separându‑le de porţiunile uscate ale globului. El este principiul existenţei misterioase al omului… Eternul Legislator este unul; nu există alt dumnezeu decât El. El nu a împărţit lumea cu nimeni şi nici nu a împărtăşit nimănui intenţiile sale” (5:16‑18, 6:10).

El a predicat acelaşi lucru zoroastrienilor în Persia: “Nu vorbesc despre un dumnezeu nou, ci despre Tatăl nostru Ceresc Care a existat din toate timpurile şi Care va exista după sfârşitul a toate (a acestei creaţii)… El este Dumnezeul binelui, Care, precum tatăl unei familii, nu face decât bine copiilor Lui, uitând toate greşelile lor, dacă se căiesc de ele.

“… La El trebuie să vă îndreptaţi paşii pentru a fi mângâiaţi în necazurile voastre, ajutaţi în lucrul vostru şi vindecaţi de bolile voastre. Oricine se va duce la El, nu va fi respins. Când Îi vorbiţi, să fiţi din nou ca nişte copii!” (8:6,17‑19; 11:13,15).

Apostolul Pavel, de asemenea, a spus: “… îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ…” (Efeseni 3: 14‑15).

* * *

Dacă privim la Pământ din adâncul spaţiului multidimensional, acesta seamănă cu un ou de găină, fără coajă, cufundat într‑o lumină blândă. “Albuşul” din jurul “gălbenuşului” reprezintă straturi ale Duhului Sfânt. Iar în profunzimea de sub ele, există substratul pe care El ne‑a pus pentru ca să putem să creştem şi să ne maturizăm până când ajungem în etapa în care suntem capabili să Îl vedem, să ne îndrăgostim de El, să aspirăm la El şi să ne revărsăm în el. Atunci, de ce am fi ostili unul cu altul, în loc să ne îndreptăm toată atenţia către El — către Tatăl nostru Ceresc, Scopul fiecăruia dintre noi?

Ce este omul

În cartea Genezei din Vechiul Testament, se spune că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui. Unii oameni, aceia care cred că omul este trup, au tras concluzia că Dumnezeu ‑Tatăl arată ca un corp uman. Şi ei au început să Îl picteze sub forma unui bătrân care stă pe un nor.

Dar omul nu e corp, ci este o conştiinţă (suflet), o unitate de energie conştientă de sine care locuieşte temporar într‑un corp sau în afara lui. Şi chiar şi Dumnezeu este o Conştiinţă (Spirit).

O persoană obişnuită este o conştiinţă mică, în timp ce Dumnezeu este Oceanul Infinit al Conştiinţei întregului univers.

Astfel, datoria fiecăruia dintre noi este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu din punct de vedere calitativ şi cantitativ şi, apoi, de a intra în Ocean pentru a ne uni cu El.

Totuşi, nu este suficient să devii inteligent şi mare. Omul trimis pentru autodezvoltare în lumea materiei se obişnuieşte cu viaţa în dimensiuni spaţiale dense chiar şi fără trup. Iar aceste dimensiuni sunt aşa de îndepărtate de Dumnezeu‑Tatăl, încât El nici măcar nu poate fi văzut de acolo. Când cineva trăieşte sub formă imaterială, nu se mai poate deplasa în dimensiuni spaţiale subtile. Asfel, oamenii‑spirit, care sunt departe de Perfecţiune, nu pot şti decât puţin despre Dumnezeu — însă ei nu L-au văzut sau experimentat niciodată.

Pentru a cunoaşte Creatorul, cineva trebuie să devină următoarele:

a) dezvoltat intelectual — să fie capabil să înţeleagă unde şi cum să ajungă la Dumnezeu, având în vedere că Drumul către Locaşul Creatorului este mult mai dificil decât orice cale de pe Pământ,

b) perfect din punct de vedere etic — în aşa fel încât Dumnezeu să îi permită să se apropie de El, căci altfel, El nu va permite aceasta,

c) puternic, pentru că e nevoie de o energie şi putere extraordinară pentru deplasarea dintr‑un eon în altul; nu este vorba de puterea trupului, ci de aceea a conştiinţei. Mai mult, conştiinţa trebuie să înveţe să trăiască în starea de subtilitate a Creatorului. Dezvoltarea puterii grosiere a conştiinţei înseamnă mişcare în direcţia opusă Creatorului.

Datoria de a cunoaşte dimensiunile spaţiale subtile este facilitată de structura multidimensională a organismului uman (nu a corpului, ci a organismului); corpul material este numai unul din straturile organismului. Se poate spune că fiecare om este reprezentat potenţial în toate tărâmurile subtile. Dar nu e acelaşi lucru cu ceea ce ocultiştii descriu în cărţile lor — nu are niciun rost să fie luat în serios numele pe care ei le‑au inventat pentru câteva “corpuri” imateriale pe care se spune că le‑ar avea fiecare persoană.

Sfântul Duh (1 Corinteni 6: 19) precum şi Dumnezeu‑Tatăl (1 Corinteni 3: 16‑17) într‑adevăr “sălăşuiesc în noi”. Ei locuiesc în profunzimea multidimensională existentă dedesubtul corpurilor noastre; “… Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17: 21), a spus Isus. Şi este suficient doar să vă “cufundaţi”… Dar cei mai mulţi oameni au nevoie de ani sau chiar de mai multe încarnări pentru a reuşi aceasta.

Am discutat despre metodele de rafinament ale conştiinţei. Această rafinare începe cu corectarea sferei emoţionale prin eliminarea emoţiilor grosiere şi cultivarea celor subtile. După aceea, trebuie să fie dezvoltată, în primul rând, chakra inimii şi apoi celelalte structuri ale organismului. În continuare, această muncă meditativă se va desfăşura, în acest stadiu, în propria inimă spirituală care este extinsă, deja, în afara corpului material.

O parte importantă a organismului uman este rădăcina (Romani 11: 16, 18). Ea reprezintă “conexiunea” dintre chakra anahata, dinăuntrul corpului, şi Locaşul Creatorului. Explorând în mod gradat această structură a organismului, precum şi spaţiul multidimensional din jurul lui, se poate observa că fiecare persoană încarnată e în posesia unui “cadru” multidimensional, care trebuie “umplut”, în timpul procesului de realizare spirituală personală, cu conștiința care continuă să se extindă de la chakra anahata. După ce această etapă este îndeplinită, se poate câştiga posibilitatea nu numai de a intra în Locaşul lui Dumnezeu pentru un timp, ci şi de a rămâne acolo în contopire cu El.

Acum, este uşor de înţeles semnificaţia afirmaţiei din Vechiul Testament când se spune că omul a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1: 26‑27): organismul uman cu natura sa multidimensională reprezintă un fel de mic model al Absolutului multidimensional universal.

Organismul uman are o trăsătură remarcabilă: energiile pe care le primeşte din afară (hrana materială, în primul rând) pot fi folosite nu numai pentru suport al funcţiilor vitale ale organismului, ci şi pentru creşterea conştiinţei. Datorită acestui fapt, conștiința poate crește în același mod în care mușchii cresc datorită componentelor materiale ale produselor alimentare.

Să observăm că mușchii, atunci când sunt folosiţi, se dezvoltă, iar aceia care nu sunt întrebuinţaţi, se atrofiază. Tot aşa se întâmplă şi în cazul conștiinței: ea crește în acea dimensiune spațială unde funcționează (dacă, într‑adevăr, se dezvoltă și nu slăbește din cauza emoțiilor dominante negative sau din cauza unor boli lungi epuizante). Acea muncă specială care vizează rafinamentul, eliberarea de atașamente faţă de materie, precum și creșterea conștiinței se numește meditație.

Toate procesele de transformare şi dezvoltare ale conştiinţei individuale sunt posibile numai în stare de întrupare, pentru că numai prin organele corpului obţinem energia necesară pentru aceste procese. În alte cuvinte, organismul este un fel de uzină care converteşte energia conţinută în materia produselor alimentare în energia conştiinţei.

Permiteți‑mi să subliniez faptul că dezvoltarea conștiinței poate fi corectă sau incorectă. Când conștiința crește în dimensiuni spațiale grosiere, atunci vorbim de o dezvoltare incorectă a acesteia. Acest proces depinde de înțelegerea noastră a principiilor și obiectivelor vieții noastre, de nivelul de puritate, de maniera de comunicare cu alte persoane, de caracterul adecvat al metodelor de lucru folosite în munca spirituală, și chiar de ceea ce mâncăm.

Ca rezultat al unei munci corecte depuse pentru dezvoltarea propriei conștiințe, aspirantul spiritual se “naşte” în dimensiuni spațiale subtile și “se maturizează” acolo. Aceasta este ceea ce Isus a încercat să explice lui Nicodim (Ioan 3: 3,5‑7): acela care “se naşte” în Locașul Tatălui și chiar reușește să se “maturizeze” acolo, în timp ce este încarnat, devine consubstanţial cu Tatăl.

Astfel, Isus a spus următoarele: “Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh duh este.” Dar traducătorii nu au înţeles această afirmaţie, au tradus în conformitate cu înţelegerea lor şi, practic, a devenit imposibil să se mai înţeleagă semnificaţia spuselor lui Isus.

Eliberarea de boli

Noi suntem singurii responsabili pentru toate bolile noastre: ele apar din diferite cauze generate de noi înșine.

Unul dintre motive este lipsa de grijă pentru trupul nostru. “De ce speli ceaşca pe dinăuntru? Nu înţelegi că Acela Care a făcut interiorul este, de asemenea, şi Cel Ce a făcut şi exteriorul?”, a spus Isus (Evanghelia după Toma [27], 89). Lipsa de cunoştinţe medicale elementare, nerespectarea regulilor simple de igienă corporală, fumatul, băutul, nutriţia care include cadavre animale împotriva sfaturilor lui Isus (vezi mai multe detalii mai jos) — toate acestea sunt motive etice.

De exemplu, numai spălând corpul cu săpun în fiecare dimineaţă, ajută ca starea organismului să fie mai bună, mai sănătoasă.

În plus, dacă renunţaţi la hrana cu carnea animalelor ucise, vă puteţi vindeca de multe boli ale sistemului digestiv, vascular si și nervos. În felul acesta, se stopează procesul de contaminare a organismului cu sărurile acidului uric şi cu energii negative rămase în cadavrele animalelor după moartea lor.

De asemenea, există boli congenitale, boli cauzate de traume şi diferite accidente, boli infecţioase, boli oncologice şi altele care par să nu fie din cauza bolnavului. Dar aceasta este doar o impresie de suprafaţă: se poate afla întotdeauna motivul real pentru aceste cazuri, dacă sunt investigate. De exemplu, Dumnezeu a decis să oprească o persoană din activitatea ei pentru a o face să gândească, pentru a o îndrepta spre studierea cauzelor şi mecanismelor bolilor din punct de vedere medical şi, în felul acesta să devină mai deschisă la minte, să‑şi dezvolte intelectul. Sau a fost necesar să i se arate cuiva, care a mutilat pe cineva înainte, cum este să fii invalid…

În unele cazuri, când o persoană se îmbolnăveşte, boala devine doar mijlocul de a întâlni pe cineva care poate ajuta la trezirea spirituală a celui bolnav.

De asemenea, există boli de natură pur energetică, care apar, de exemplu, din cauza incompatibilităţii energetice cu partenerul sexual, sau din cauza însuşirilor diabolice ale unor membri de familie sau colegi de la serviciu. Uneori, trebuie să consideri acest lucru un semn de la Dumnezeu pentru a face o schimbare dramatică în viaţă cum ar fi schimbarea domiciliului, a locului de muncă, etc.

Uneori, o boală poate conduce la întâlniri benefice cu vindecători — şi sunt multe persoane care s‑au trezit spiritual datorită lor.

Prin boli severe, Dumnezeu face ca mulţi oameni să se întoarcă la El — singura speranţă de ajutor pentru ei este atunci când se adresează Lui. Unii se vindecă în scurtă vreme după aceea, alţii îşi îmbunătăţesc destinele pentru încarnările viitoare prin formarea unei aspiraţii incipiente către El. Este bine în ambele cazuri. Bineînţeles că ar fi fost mai bine, dacă ar fi făcut‑o voluntar, fără boli.

Isus şi discipolii Săi au făcut vindecări miraculoase cu două scopuri: a./ să arate oamenilor realitatea miracolelor şi, astfel, să le trezească dorinţa de a face şi ei eforturi spirituale şi b./ să atragă atenţia oamenilor asupra vindecătorului şi să‑i facă să‑l asculte.

Isus a spus adresându‑se lui Dumnezeu‑Tatăl: “… ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I‑ai dat putere peste tot trupul…” (Ioan 17: 1‑2). Iar oamenilor le‑a spus: “Tatăl — Care rămâne întru Mine — face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl, şi Tatăl întru Mine…” (Ioan 14: 10‑11)

Totuşi, situaţia persoanelor vindecate nu este întotdeauna simplă, deoarece mulţi dintre ei au primit vindecarea gratis. Astfel, vindecarea le‑a fost acordată “în avans”: dacă îţi schimbi viaţa, va fi bine şi dacă nu, situaţia se poate înrăutăţi. Aşa că Isus a spus unora din cei vindecaţi: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te‑a mântuit…” (Matei 9:22), iar altora le‑a spus: “Iată că te‑ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu‑ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5:14)

Multe vindecări făcute de Isus şi Apostolii Săi au fost legate de scoaterea demonilor din oameni (Matei 8:16; 8‑28‑34; 9:32‑34, etc.). Legat de aceasta, are sens să discutăm despre ce sunt demonii.

Demonii şi diavolii sunt locuitorii iadului. Ei pot fi, în funcţie de încarnarea precedentă, oameni sau animale din orice specie: maimuţe, crocodili, câini, iepuri, broaşte, etc. Trăsătura lor comună este faptul că în timpul ultimei încarnări ei au avut plăcere să rănească alte vietăţi, au dezvoltat calităţile corespunzătoare şi, ca urmare, au ajuns în iad. În stadiul acesta, Dumnezeu îi foloseşte pentru a corecta oamenii încarnaţi.

Diavolii sunt mult mai puternici decât demonii din punct de vedere energetic. Aceştia pot fi cei care s‑au dezvoltat “cu succes” în magia neagră, sau simple victime ale unor învăţători primejdios de necugetaţi şi incompetenţi în ceea ce priveşte metodele ezoterice.

Demonii şi diavolii pot fi văzuţi, de obicei, de un clarvăzător sub diferitele lor aspecte: fie sub înfăţişarea pe care aceştia au avut‑o în timpul ultimei lor încarnări, fie sub forma unei mase de energie neagră, fie ca o formaţiune asemănătoare unei amibe care se mişcă sau stă nemişcată într‑unul din organele corpului, fie, uneori, sub forma unei persoane.

De obicei, demonii încearcă să evite influenţa tămăduitorului asupra lor. Întâi, încep să se mişte în interiorul corpului persoanei posedate cu scopul de a se ascunde în altă parte, însă, în final, ei “renunţă” şi părăsesc trupul.

Uneori, vindecătorul întâlneşte un diavol— spirit deosebit de puternic care opune o mare rezistenţă energetică, pe care nu orice tămăduitor o învinge.

Alteori, se întâmplă ca demonii să treacă în corpul vindecătorului, dacă acesta, în dorinţa lui foarte mare de a ajuta un pacient care nu merită vindecarea, o face fără aprobarea lui Dumnezeu. Aceasta se numeşte “preluarea karmei unei alte persoane”. În acest caz, vindecătorul trebuie să se vindece singur.

Este important să fie înţeles faptul că demonii şi diavolii nu intră în corpurile oamenilor cu voia lor — ei sunt trimişi de Dumnezeu. Şi numai cu Voia lui Dumnezeu pot să părăsească corpul celui posedat. Însă aceasta cere ca persoana posedată să ia deciziile corecte atunci când este bolnavă.

O metodă obişnuită de alungare a demonilor şi a diavolilor din aceşti oameni posedaţi, oferită de ortodoxia rusă, este exorcismul. Acesta este un ritual special când preotul îşi îndreaptă ura sa către demoni şi spune rugăciuni incluzând rugăciunile speciale care cuprind blesteme. Aceste lupte magice sunt foarte impresionante. Atât spiritele răului care posedă pe cineva cât şi cei ce sunt posedaţi se simt rău: demonii se manifestă prin corpurile celui posedat prin plânsete, convulsii, biserica se umple de sunetele lătrăturilor de câine, de ţipete şi cuvinte obscene spuse în gura mare cu voci bărbăteşti ce vin din trupuri de femei…

Dar chiar dacă demonii ies din corpurile persoanelor posedate, aceştia vor reveni imediat, atunci când cei care au fost posedaţi nu au luat decizii corecte. “Şi când duhul necurat a ieşit din om, umbla … căutând odihna şi nu o găseşte. Atunci zice: <Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit;> şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. (pregătită ca să intre în ea din nou). Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi…” (Matei 12: 43‑45). În felul acesta, vedem că Isus nu era de acord cu acest mod de a tămădui.

Ce ar trebui să facă cel posedat pentru a scăpa?

În primul rând, să nu urască şi să nu îi fie teamă, deoarece energiile emoţiilor grosiere ale oamenilor sunt plăcute şi atractive pentru locuitorii iadului. Spiritele iadului fac oamenii să simtă aceste emoţii pentru că ele se bucură de stările infernale (ale oamenilor).

Isus a spus, “… acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17:21), adică prin limitarea plăcerilor pământeşti şi prin îndreptarea atenţiei către Dumnezeu. Permiteți‑mi, de asemenea, să adaug că pocăinţa este o parte importantă a postului.

De exemplu, e posibil ca posesorii sufletului care îl torturează acum pe posedat să fi avut o moarte dureroasă, în timpurile dinainte, exact din cauza acestei persoane…

Este necesar de menţiont că toate principiile etice predate de Isus sunt valabile nu numai pentru fiinţele încarnate, dar şi pentru cele neîncarnate. Şi, dacă cel posedat a făcut ce trebuia în lucrarea lui de pocăinţă, atunci posesorii spiritului (demoni sau diavoli) pot fi convinşi să plece într‑un alt loc plăcut lor. De exemplu, în cazul unui crocodil, cineva poate să deseneze o imagine mentală care să exprime ce bine este să trăieşti într‑un râu alături de alţi crocodili şi să le propună să se încarneze acolo şi, astfel, să devină un pui micuţ de crocodil. Dacă posesorii sufletului sunt câini răi, atunci poţi să îi direcţionezi la hingherie “pictând” facilităţile într‑un mod atractiv. Broaştele pot fi trimise într‑o mlaştină cu o vegetaţie bogată, care este un loc plăcut pentru ele. Aceasta nu este o fantezie, ci experienţa mea personală de vindecare plină de succes.

Pentru a evita influența locuitorilor iadului, soluția principală este aceea de a ne transfera, cu cea mai mare parte a conștiinței noastre, în cele mai înalte dimensiuni spațiale, pentru „a ne naște” acolo din nou și pentru a continua, în felul acesta, să creştem. Locuitorii iadului nu pot intra în aceşti eoni. Și, bineînţeles, noi nu trebuie să mai păcătuim, astfel încât să nu‑L mai forţăm pe Dumnezeu să ne cauzeze probleme din nou.

“Spiritele rele nu văd și nu pot să pună stăpânire pe Aceia Care s‑au îmbrăcat în Lumina Perfectă!” (Evanghelia după Filip [26], 77)

“Adeseori se întâmplă ca unii oameni să vină şi să spună: <Vrem să devenim credincioşi pentru a fi izbăviţi de spirite rele şi demoni>… Dar dacă Duhul Sfânt ar fi fost cu ei, atunci niciun spirit necurat nu s‑ar fi prins de ei!” (Evanghelia după Filip [26],61)

“... Există un singur miracol pe care omul îl poate realiza: atunci când, plin de o credinţă sinceră, el hotărăşte să smulgă din mintea sa toate gândurile rele şi când, pentru a‑şi atinge acest Scop, el renunţă la toate căile sale nelegiuite.”(Viaţa Sfântului Issa [28], 9:17; 11:8).

Morală şi etică

Morala şi etica nu înseamnă acelaşi lucru.

Morala reprezintă un set de concepte referitoare la ceea ce este considerat “bine” sau “rău” incluzând, de asemenea, şi modul de comportament corespunzător. Aceste noţiuni se cristalizează şi devin o tradiţie într‑o anumită societate, pentru o anumită perioadă de timp. Regulile morale pot fi foarte diferite în diverse țări sau chiar în aceeași țară, în diferite epoci. Morala este un fenomen subiectiv, dat fiind că cele mai multe dintre reguli nu rezultă dintr‑o necesitate obiectivă sau din raţiune. Normele morale indică modul de vestimentaţie, unde şi în ce măsură este permis ca trupul să fie dezgolit, ce limbaj este decent şi care nu este, de ce anume ar trebui să se simtă ruşinat cineva, unde şi când „se cuvine” să faci sau nu ceva etc.

Principiile etice sunt obiective. Ele rezultă dintr‑o necesitate reală, precum şi din raţiune şi înţelepciune. Se bazează pe înţelegerea Căii spre Perfecţiune, spre Dumnezeu. Aceasta este ceea ce Dumnezeu încearcă să explice oamenilor.

Etica este ştiinţa despre atitudinea corectă a omului faţă de:

a) Dumnezeu — sub toate Aspectele şi Manifestările Sale,

b) alţi oameni şi faţă de toate fiinţele încarnate şi neîncarnate,

c) calea propriei vieţi.

Dragostea pentru Dumnezeu

Principiul etic fundamental al relaţiei noastre cu Dumnezeu trebuie să fie dragostea pentru El. “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” — Isus a considerat această poruncă a Vechiului Testament, cea mai importantă dintre Învăţăturile Sale (Marcu 12:28‑34).

Dragostea pentru Dumnezeu include atracţia faţă de El: dorinţa de a‑L întîlni, de a‑L contacta şi de a se Uni cu El. Unirea cu Tatăl Ceresc este Scopul Final şi cel mai Înalt. Fără dragoste‑atracţie faţă de El, nimic nu este posibil.

… Dar ar fi greşit dacă toţi am începe să cerem unul de la altul: “Iubeşte pe Dumnezeu! Iubeşte pe Dumnezeu!” şi să citim rugăciuni şi să îngenunchem toată ziua. Ar fi absurd. Totuşi există oameni care se poartă exact aşa.

Am discutat deja despre faptul că numai adepţii maturi etic sunt capabili de a‑L cunoaşte pe Dumnezeu‑Tatăl. Sarcina restului oamenilor este să facă eforturi în mod conștient pentru această maturitate prin educație, prin munca depusă pentru binele lui Dumnezeu și al oamenilor, și prin a învăța să iubească.

Mai mult decât atât, Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin muncă meditativă, dar dacă cineva implică oameni imaturi într‑o astfel de muncă, atunci ei pot transforma totul într‑un joc copilăresc, ceea ce poate cauza perversiuni etice grosolane. Și acest lucru poate duce chiar și la tulburări mintale.

Observațiile practice demonstrează că este mai bine să ţii oamenii departe de zelul religios: ei nu pot face nimic bun acolo, oricum. De exemplu, în Rusia există multe grupuri pseudo‑religioase și comunități unde viziunea oamenilor asupra lumii este un amestec de „urinoterapie” (practica de a bea propria urină), fascism și astrologie; ei au icoane ortodoxe acasă, vopsesc ouăle pentru Paște, și se consideră creștini. În cazul în care astfel de oameni se angajează în spiritism, sau stabilesc “contacte telepatice” cu “reprezentanți ai civilizațiilor extraterestre” și, apoi, dezvoltă o teamă mistică (ceea ce este destul de ușor, în astfel de cazuri), nici măcar psihiatrii nu vor fi în măsură să‑i ajute.

În Rusia, un alt exemplu tipic al modului de a dezvolta schizofrenia este situaţia în care oamenii, incapabili de a înţelege ceva serios referitor la Dumnezeu, se cufundă într‑un mediu religios primitiv unde ei învaţă numai despre o lume plină de demoni, vampiri, vrăjitori şi morţi vii (zombi)… Pentru ei, ar fi mai bine să rămână atei decât să accepte o asemenea „credinţă”!

Nimeni nu le‑a explicat acestor bieţi oameni cine este Dumnezeu, unde să‑L găsească, ce ne învață El și ce ar trebui să facem. Acestea sunt întrebările pe care trebuie să le avem despre El — şi nu despre demoni sau diavoli, pentru că, într‑adevăr, atragem cu atenția noastră, ceea ce noi gândim.

Prin urmare, dacă există Dumnezeu, ce trebuie să facem?

În primul rând, ar trebui să încercăm, cel puţin, să ne amintim de existenţa Lui, să‑L percepem ca pe Scopul nostru, chiar dacă, pentru început, numai ca Scop al căutărilor noastre intelectuale.

În al doilea rând, să depunem eforturi pentru a ne perfecționa, de dragul îndeplinirii Voinţei Lui: (“… Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!…” (Matei 5:48)). Acest lucru implică a) autodezvoltarea intelectuală prin toate mijloacele posibile și b) transformarea personală din punct de vedere etic prin studierea Voinţei Lui pentru noi, prin dezvoltarea conștientă a trăsăturilor pozitive din noi și lupta pentru eliminarea celor negative, precum și prin a acorda ajutor altor persoane. Acest ajutor constă în sprijinirea lor în orice acţiune bună, în încercarea de a facilita viețile lor pământești și în creșterea lor spirituală.

Prin a‑i ajuta pe alții, ne perfecționăm pe noi înșine, pentru că noi învățăm, sub îndrumarea lui Dumnezeu, Iubirea, Înțelepciunea și Puterea, cele trei aspecte principale ale Perfecțiunii. Acest proces poate avea un succes deosebit, dacă cerem lui Dumnezeu să ne ajute în munca noastră și dacă luăm aminte la sfaturile și instrucțiunile Sale, care pot să ajungă la noi sub formă de Revelaţii, vise, acțiuni și îndemnuri date nouă de către El prin alte persoane sau cărți…

Ce trebuie să facem dacă nu avem dragoste pentru El, dar totuşi vrem s‑o avem?… Când cineva nu poate nici să vadă, şi nici să‑L experimenteze pe Dumnezeu, atunci este greu să te îndrăgosteşti de El. Pentru mulți oameni este chiar imposibil de a realiza aceasta în viitorul apropiat… Acesta este motivul pentru care Isus a sugerat: în primul rând, oamenii să învețe să se iubească unii pe alții şi, astfel, să îşi dezvolte capacitatea de a iubi!

Dragostea este o emoţie spirituală. Emoţia este o stare de conştiinţă. Iubirea este, de asemenea, o stare a Conştiinţei lui Dumnezeu…

Mânia exacerbată este o stare a locuitorilor iadului. Dimpotrivă, dacă avem iubire, aceasta ne duce la Dumnezeu. Aşadar, ce trebuie să dezvoltăm în noi?

Nu fura, nu minţi, ajută‑i pe alţii

“Nu fura bunurile aproapelui tău, pentru că l‑ai lipsi de ceea ce el a dobândit prin sudoarea frunții!

“Nu înşela pe nimeni, ca tu să nu ajungi să fii înşelat!

“Veţi ajunge la Extazul Suprem, nu numai prin purificarea voastră, dar şi prin călăuzirea altora pe drumul care le va permite să obţină Perfecţiunea Primordialului!” (Viaţa Sfântului Issa [28], 7:15,16,18)

“… Protejează (prietenii) ca pe lumina ochilor tăi.” (Evanghelia după Toma [27], 25)

“Cel care îşi susţine aproapele, se susţine pe sine însuşi.” (Viaţa Sfântului Issa [28], 10:9)

“… Aţi auzit că li s‑a zis celor de demult: <Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale>. Eu însă vă spun vouă: să nu vă juraţi nicidecum… ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, <da>; și ceea ce este nu, <nu>…”(Matei 5:33‑37)

“… Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune...” (Matei 25:21,23)

“… Adevărat vă spun că, ori de câte ori n‑aţi făcut aceste lucruri (nu aţi ajutat) unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le‑aţi făcut.” (Matei 25:45)

“Isus a spus lui Pilat, <Crede că adevărul este pe pământ printre cei care, atunci când au puterea judecăţii, sunt guvernaţi de adevăr şi emit o judecată dreaptă.>” (Evanghelia după Nicodim, 3:14)

“Şi cel ce nu‑şi ia crucea lui şi nu‑Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Matei 10:38)

“După darul pe care l‑a primit fiecare, slujiţi unii altora…” (1 Petru 4:10)

“Râvniţi însă la darurile cele mai bune.” (1 Corinteni 12:31)

“Râvniţi însă cele duhovnicești…” (1 Corinteni 14:1)

“Nimeni să nu caute pe ale sale (profit), ci fiecare pe ale aproapelui (bogăţie)…” (1 Corinteni 10:24)

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi…” (Ioan 15:13)

“… Cine nu adună cu Mine risipeşte.” (Matei 12:30)

“Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor…” (Matei 7:12)

Iubirea

Cele două postulate fundamentale ale Învăţăturilor lui Isus sunt:

Teocentrismul care implică ideea că Dumnezeu este Temelia principală a lumii, Scopul şi Semnificaţia întregii existenţe şi nu omul care, în schimb, îşi dedică viaţa Lui, se pregăteşte aspirând la Unirea finală cu El şi ajută pe alţii pe această Cale.

Al doilea este pregătirea noastră pentru îndeplinirea postulatului menţionat mai sus, în primul rând, prin dezvoltarea dragostei emoţionale în relaţiile cu alţi oameni. Când această iubire este dezvoltată, atunci ea poate fi îndreptată spre Dumnezeu‑Tatăl, ceea ce va asigura o apropiere rapidă şi Unirea cu El.

Este foarte important să înţelegem că Unirea cu Dumnezeu‑Tatăl este Unirea cu El în iubire, pentru că El Însuşi este Iubire, starea de Iubire. Şi pentru a ajunge la această Unire, trebuie ca noi să ne transformăm în Iubire.

Gradul de transformare al conştiinţei cuiva în energia dragostei emoţionale arată în ce măsură a avansat spiritual (ţinând cont de faptul că acel cineva are şi înţelepciune, iar conştiinţa sa este suficient de extinsă). În schimb, asprimea şi severitatea emoţională a multor “pastori” indică opusul.

Dragostea nu este reprezentată prin gândurile despre fapte bune şi nici prin ceea ce credem că sunt acţiuni pozitive.

Iubirea este emoție, stările emoționale ale energiei conștiinței.

Dacă o persoană vrea să aibă comportamentul pe care îl presupune o dragoste adevărată, dar nu e capabilă să iubească sincer, atunci, de cele mai multe ori, totul se sfârşeşte într‑o absurditate care duce la impunerea de sine, egocentrică şi recalcitrantă, la violenţă împotriva altora şi chiar la resentimente faţă de reacţia lor de tipul: “ei nu înţeleg dragostea mea”, “el/ea nu vrea să accepte grija mea”…

Dragostea adevărată e incompatibilă cu violenţa, cu excepţia cazurilor când cineva trebuie să protejeze pe altcineva de un atac violent, uneori, chiar şi cu preţul vieţii sale. De asemenea, duritatea este acceptată în unele situaţii, când copiii trebuie îndrumaţi şi corectaţi, precum şi, uneori, în cazul oamenilor bolnavi mintal. În caz contrar, nu mai este dragoste, ci abuz, ceea ce nicio persoană normală nu acceptă.

Iubirea adevărată nu se referă nici la emoţiile “furtunoase” ale pasiunii sexuale — aceasta este o simplă pasiune carnală, dar nu este afecţiunea reală.

Ca urmare, bineînţeles că dragostea nu este o simplă tehnică pentru a ajunge doar la satisfacţie sexuală.

Adevărata dragoste consistă din emoţiile care izvorăsc iniţial din inima spirituală. Acţiunile iubirii adevărate au loc sub controlul unui intelect dezvoltat pe fondul acestor emoţii.

Emoţiile nu sunt un produs al creierului aşa cum au crezut materialiştii. Emoţiile sunt stări ale conştiinţei care îşi au originea în organe speciale de energie ale conştiinţei, nu ale corpului.

Creierul reacţionează într‑adevăr la stările emoţionale prin schimbarea activităţii sale bioelectrice, deoarece conştiinţa interacţionează cu corpul prin intermediul creierului. De exemplu, sub influenţa anumitor emoţii, tensiunea se schimbă, apare transpiraţia şi se schimbă fizionomia. Dar acestea nu sunt emoţii, în ciuda faptului că veţi găsi asemenea afirmaţii în cărţile lor de fiziologie scrise de materialişti. Acestea nu sunt altceva decât reacţii ale corpului la stările emoţionale ale conştiinţei mediate de creier.

În organismul uman multidimensional, există centre speciale de energie (chakra) responsabile cu reglarea stărilor de conştiinţă. De exemplu, activitatea gândirii reprezintă “datoria” chakrelor capului. Emoţiile de anxietate şi furie îşi au originea în structurile energetice situate în partea de sus a abdomenului, iar emoţiile de dragoste, în inima spirituală care este localizată în cutia toracică şi care ocupă (dacă este dezvoltată) aproape tot volumul său.

“Deschiderea inimii spirituale” este punctul principal în stadiul iniţial al dezvoltării spirituale. Pentru majoritatea oamenilor, aceasta este prima ocazie de a experimenta ceea ce este dragostea şi nu numai a vorbi despre ea. Până când nu ştim ce este iubirea, nu putem înțelege “în ce limbă” ar trebui să vorbim cu Dumnezeu și cu cei care sunt aproape de El. Numai din acel moment, noi devenim capabili de a găsi armonia în relațiile cu lumea naturii vii, cu alte persoane. Numai atunci ceea ce se numește “spiritualitate” poate să apară în noi; fără ea, nu poate exista nicio cale spirituală.

În vremurile vechi, în cadrul mișcării creștine, a fost dezvoltată o metodă pentru “deschiderea inimii spirituale”, cunoscută sub numele de “rugăciunea lui Isus”. Unii aspiranţi au ajuns la rezultatul dorit cu ajutorul ei [29]. Dar eficiența acestei metode a fost scăzută din cauza lipsei de cunoștințe despre natura conștiinței și despre structura organismului uman. Acesta este motivul pentru care doar câțiva dintre cei care practicau Rugăciunea lui Isus au avut succes cu ajutorul ei — și chiar dacă au reuşit cu această metodă, aceasta s‑a întâmplat de‑abia după ani şi ani de lucru.

Posedând cunoștințele și metodele necesare, se poate realiza rezultatul după câteva ședințe [3‑4,7,21].

Despre iubirea sinceră, Isus și apostolii Săi au spus următoarele:

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5:8)

“Intră în templul tău, în inima ta. Lumineaz‑o cu gânduri bune şi răbdare şi încredere nestrămutată pe care trebuie s‑o ai în Tatăl tău.”

“Şi vasele tale sacre sunt mâinile şi ochii tăi. Să vezi şi să faci ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, căci făcând bine aproapelui tău împlineşti un rit care înfrumuseţează templul unde locuieşte Cel Care ţi‑a dat viaţa.”

“Dacă vrei să înfăptuieşti lucrări pline de dragoste sau cucernicie, fă‑le cu o inimă deschisă şi nu da voie ca faptele tale să fie stăpânite de calcule şi speranţe de câştig!” (Viaţa Sfântului Issa [28], 9:12,13,16)

“… Gura noastră s‑a deschis către voi, inima noastră s‑a lărgit…” (2 Corinteni 6:11)

“Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:4)

“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13:34)

“Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă o mulţime de păcate.” (1 Petru 4:8)

“Dacă zice cineva: <Eu iubesc pe Dumnezeu>, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care‑l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu‑L vede?” (1 Ioan 4:20)

“Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n‑a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:7‑8)

“Preaiubiţilor, dacă astfel ne‑a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n‑a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.” (1 Ioan 4: 11‑12)

“Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.” (1 Ioan 4:16)

“Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul…” (Romani 13:8)

“Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n‑aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare… Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n‑aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi‑aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi‑aş da trupul să fie ars, şi n‑aş avea dragoste, nu‑mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr… Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.” (1 Corinteni 13:1‑8; Biblia trad. de Cornilescu Dumitru)

“… Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Matei 5:44)

“Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Matei 5:46)

“Dar, dacă aveţi în inima voastră pizmă amară (în loc de dragoste) şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este … drăcească” (Iacov 3:14‑15)

“Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric…” (1 Ioan 2:9)

”Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi‑vă de bine. În iubire frăţească, unii pe altii iubiţi‑vă…” (Romani 12:9‑10)

“… Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:39)

“Iubeşte‑ţi prietenii!… Protejează‑i ca pe lumina ochilor tăi!” (Evanghelia după Toma [27], 25)

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13)

“… Pentru ca bucuria Mea să fie în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v‑am iubit Eu.” (Ioan 15:11‑12)

“Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 15:17)

Iubire şi sex

Am discutat deja despre diferenţele dintre oameni legate de vârsta lor psihogenetică și de nivelul de dezvoltare evolutivă. Ca urmare, trebuie să acordăm atenție faptului că oamenii din diferite gunas se comportă diferit, nu numai în practica religioasă sau faţă de Mesagerii lui Dumnezeu, dar, de asemenea, şi în relațiile dintre ei, în special, în relațiile sexuale. Pentru oamenii din diferite gunas și pentru aceia care sunt deasupra acestor gunas, sexul este complet diferit.

În cazul oamenilor aparţinând gunei tamas, sexul este egoist şi grosolan precum sunt şi oamenii. Aceştia au înclinaţii către emoţii de condamnare şi ură, şi astfel, ei pot urî sexul şi partenerii lor sexuali. Totuşi, când sunt conduşi de pasiuni, ei pot continua să se “folosească” de alţii pentru a se simţi satisfăcuţi.

Această atitudine faţă de sex se manifestă printr‑un limbaj obscen — limbajul specific gunei tamas — când sexul apare ca fiind ceva murdar și chiar mai mult — ca un mijloc de pângărire a al altor persoane.

Persoanele din această guna, deşi îşi permit sexul pentru ei, condamnă și urăsc sexul la alții şi sunt gata chiar să ucidă cu pietre pentru aceasta.

În creștinismul care se practică aici, pe Pământ putem observa una dintre manifestările gunei tamas sub forma dogmei ortodoxe referitoare la “concepţia imaculată*” [Neprihănita Zămislire] a lui Isus de către mama Sa, Maria. De aici, pentru a folosi un antonim care rezonează cu “imaculat”, ar însemna că toate celelalte concepții sunt maculate! Sunt, oare, părinții de acord cu ideea că toţi copiii lor sunt un produs a ceva ce e maculat, întinat?…

Reprezentanţii gunei tamas nu sunt capabili să înțeleagă că actul sexual al altor persoane poate fi foarte diferit de al lor. Actul sexual nu e numai un mijloc de a‑şi satisface pasiunea lor primitivă şi animalică (denumit impuls sexual, în limbaj științific), ci este un mod de exprimare a iubirii prin a se oferi pe sine unei alte persoane, prin a căuta și găsi armonia reciprocă — în alte cuvinte, acea armonie a conştiinţelor care s‑au contopit prin iubire reciprocă.

Prin iubirea sexuală de tip sattva, oamenii pot învăța cu adevărat să‑şi unească conştiintele în dragoste, în aşa fel încât, după ce au învățat aceasta, să fie capabili ca ei înșiși să poată fuziona la același nivel de conştiinţă cu Conştiinţa iubitului Tată Ceresc.

Dar cine este capabil de o asemenea dragoste? Numai oamenii aparţinând gunei sattva! Şi cine sunt aceşti oameni? Care sunt criteriile? Ei sunt aceia care au stăpânit dragostea sinceră, adică emoţiile inimii spirituale “deschise”. Asemenea oameni sunt foarte puţini.

Din cele afirmate mai sus, se poate observa că, pentru unii oameni, sexul este un mod de a pătrunde mai profund în tamas, iar fiecare act sexual pentru ei este, cu adevărat, un nou pas pe drumul spre iad. Pentru alţii, sexul reprezintă mijlocul de a se stabili în armonie, subtilitate, puritate, dragoste emoţională, dezvoltând abilitatea de a avea grijă de alţii, educându‑se în unirea conştiinţelor în îmbrăţişarea iubirii, studiind la şcoala lui Dumnezeu pe Calea către Unirea cu El.

Acesta este motivul pentru care Isus a dat recomandări complet diferite, în ceea ce privește sexul, la persoane diferite: la unele, El a recomandat să îşi limiteze înclinarea spre plăcerile trupeşti, în timp ce pentru alții a predicat contrariul.

Să vedem aceasta exemplificat:

“Aţi auzit că s‑a zis celor de demult: <Să nu săvârşeşti adulter.> Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie poftind‑o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui…” (Matei 5:27‑28) “… şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Matei 5:32)

Acum, să urmărim episodul cu Maria Magdalena (narat de ea) când a fost blamată pentru adulter şi adusă pentru judecată la Isus:

“Ei m‑au prins şi au vrut să mă omoare cu pietre. Eu, păcătoasa, am iubit un bărbat care era căsătorit şi care avea trei copii. Rudele soţiei lui m‑au adus în piaţă şi au început să ţipe în gura mare, <Să omorâm curva! Ea a încălcat legea!>

“Apoi… Cristos le‑a spus, <Să arunce piatra primul, cel care este fără de păcat!> Şi (El)… a făcut ca adunarea să se risipească.

“Apoi El s‑a apropiat de mine şi a îngenunchiat în faţa mea.

“… Ardeam de ruşine şi frică. Sublimul avea loc în mine, în suflet. Am căzut la pământ şi am plâns. El m‑a mângâiat pe păr şi a zis:

<Sora mea dragă, găseşte puterea de a Mă asculta! Mult rău există pe acest Pământ, multe minciuni au fost spuse de cel rău! Uită că eşti o păcătoasă şi spune‑mi dacă inima ta trăieşte când iubeşti?>

<Trăieşte, Doamne! Când nu iubesc, e moartă!>

<Atunci, iubeşte divin, soră, şi nu mai păcătui gândind că eşti o păcătoasă.>” (Questions of Mary, 20‑27)

De asemenea, Isus i‑a spus următoarele:

“Ceea ce este păcătos în această lume este drept în Împărăţia Tatălui Meu! Viaţa (Adevărată) este o viaţă de dragoste, nu o viaţă de ură!

“Mulţi dintre cei <neprihăniţi> urăsc şi condamnă. Dar îţi spun ţie, o adulteră care nu urăşte, îţi va fi mai bine ţie la Ziua Judecăţii decât <neprihănitului> care condamnă!” (Questions of Mary, 13‑15)

Isus i‑a spus Mariei o regulă importantă a relaţiilor sexuale între oamenii avansaţi spiritual: relaţiile lor trebuie să fie un secret între ei şi Dumnezeu. În alte cuvinte, numai Dumnezeu trebuie să fie Martorul şi Îndrumătorul dragostei lor. Apostolul Filip a scris acelaşi lucru: “O unire (sexuală) care se expune devine adulter.” (Evanghelia după Filip [26], 122)

Maria Magdalena a devenit discipol al lui Isus şi s‑a alăturat grupului Său. Există o descriere importantă a relaţiei sale cu Isus:

“O femeie care nu a dat naștere la copii poate deveni o mamă de îngeri. O astfel de femeie a fost Maria Magdalena, o însoţitoare a Fiului. Domnul a iubit‑o mai mult decât a iubit pe toți ceilalți ucenici și, adesea, a sărutat‑o pe gură. Ceilalți ucenici, văzând‑L că o iubeşte pe Maria, au întrebat: <De ce o iubești mai mult pe Ea decât pe noi?> El le‑a răspuns zicând: <De ce nu vă iubesc Eu pe voi ca pe ea?>” (Evanghelia lui Fillip [26], 55)

Căsătorie şi divorţ

Dacă s‑a înțeles capitolul anterior, atunci motivul declarațiilor, aparent contradictorii, ale lui Isus cu privire la permisiunea de a divorța este, de asemenea, clar. În unele cazuri, El a sfătuit împotriva lui (Matei 19: 3‑9; Marcu 10: 2‑12; Luca 16:18), însă, în altele, dimpotrivă. El a binecuvântat divorțul în situaţia în care unul dintre soți ar putea continua pe calea spre Dumnezeu, spre Perfecțiune, în timp ce celălalt nu poate și nu vrea, ci doar îşi împiedică partenerul să meargă pe acest drum (Marcu 10: 29‑30; Luca 18: 29‑30).

“Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare.” (Luca 12:51)

De ce este așa? Pentru că doi oameni, după ce s‑au unit prin căsătorie, nu se dezvoltă în mod necesar, în acelaşi ritm. Au mers împreună o anumită parte a drumului învățând unul de la altul. Dar, la un moment dat, acest program se poate termina; apoi programele studiilor lor cu Dumnezeu trebuie să fie diferite… Dumnezeu i‑a unit, dar El îi poate şi despărți… Dacă oamenii încearcă să i se opună făcând referire la Biblie, atunci ei se împotrivesc lui Dumnezeu. Se întâmplă ca Biserica să își asume dreptul de a decide unirea sau separarea oamenilor. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a atribuit acest drept nimănui: “Marele Creator nu a împărtășit Puterea Lui cu nicio ființă vie!” (Viaţa Sfântului Issa [28], 5:17)

Viața de familie reprezintă, de asemenea, lecții la Şcoala lui Dumnezeu, denumită Terra. Doi tineri, îndrăgostiţi unul de celălalt, au fost la școală în aceeaşi clasă. Dar, după ce au terminat școala, ei nu intră neapărat la aceeași universitate pentru a‑și continua studiile; căile lor pot fi diferite și ei înşişi pot deveni diferiţi — diferiţi în capacitatea de a înţelege informaţiile de la Dumnezeu. Într‑un asemenea caz, ei nu mai sunt la acelaşi nivel, devin nepotriviţi unul cu altul, iar viaţa lor de familie devine un fals, o relaţie adulteră: “Fiecare contact (sexual) cu persoane diferite este adulter.” (Evanghelia după Filip [26], 42)

… Din acest exemplu, putem observa că “regulile de comportament” pe care Dumnezeu le dă oamenilor, care sunt la diferite niveluri de dezvoltare, pot fi complet opuse.

“Când orbul şi cel ce vede sunt împreună în întuneric, nu sunt diferiţi unul de altul. Dar când apare lumina, acela care vede va vedea lumina şi acela care este orb va rămâne în întuneric.” (Evanghelia după Filip [26], 56)

Nudism

Vederea unui corp uman dezbrăcat — chiar și a unui corp foarte frumos — provoacă emoții violente de indignare multor oameni educați de bisericile moderne creștine. Cine sunt ei? Cine sunt acești oameni care trăiesc în mod constant în emoții de condamnare, ostile și intolerante la tot ceea ce este neobișnuit pentru ei, inclusiv frumuseţea adevărată?

În cazul în care ei cred că li se dă prea puțin, sau că nu sunt ajutați pe calea cea “dreaptă”, atunci ei sunt gata să‑i omoare pe cei care se sacrifică pentru ei. Atunci când se întâmplă să fie în mijlocul naturii (într‑o excursie sau picnic în pădure, de exemplu), ei nu se pot bucura de frumusețea și calmul ei, ci numai beau, țipă, pângăresc şi ucid ființe vii. În viața lor particulară și la muncă, aceştia intră în conflict unii cu alţii, mint, fură, fără a fi conștienți de faptul că ei comit o crimă: ei se tem numai de posibilitatea de a fi prinşi. Atunci când dezvoltă o pasiune sexuală (poftă), ea poate deveni atât de sălbatică, în special la bărbați, încât ei sunt gata să omoare de dragul de a se satisface pe ei înșiși. I‑aţi recunoscut? Aceasta este guna tamas sub forma de manifestare cea mai rea.

Pentru alte persoane, vederea unui nud frumos nu este decât un semn al sexului. Însă atitudinea lor faţă de sex este diferită de cea a acelora de la nivelul tamas: sexul nu este ceva murdar, ci este plăcere pentru amândoi; frumuseţea şi armonia sunt familiare pentru ei. Aceasta este guna rajas.

Oamenii aparţinând gunei sattva văd frumusețea naturală a unui corp uman gol ca pe o oportunitate pentru plăcerea estetică, ca pe o aliniere cu subtilitatea şi sensibilitatea. Pentru ei este o ocazie de a deveni mai buni, mai aproape de Dumnezeu. Pasiunea sexuală, în acest caz, nu este stârnită, și nu există nici un gând referitor la actul sexual. Acest lucru nu este întotdeauna ușor de înțeles pentru oamenii din guna rajas, și complet de neînțeles pentru reprezentanții gunei tamas.

În ceea ce priveşte exprimarea erotismului în artele frumoase — ea posedă calitățile autorului său și pot fi foarte diferite. Cu alte cuvinte, lucrarea de artă reflectă guna din care face parte autorul: tamas, rajas sau sattva. De asemenea, şi calitățile modelului folosit de artist pot fi văzute în funcție de gune.

Și ce se întâmplă cu oamenii care au avansat în dezvoltarea lor dincolo de gune — care este atitudinea lor față de frumusețea nudului, dincolo de perspectiva sattvică? După ce au evaluat‑o, afirmă: da, este minunată, mă bucur pentru acei oameni care posedă astfel de calități, pentru aceia care înțeleg valoarea acestei frumuseţi şi pentru aceia care o contemplă. Dar, cine Îl cunoaște pe Dumnezeu cel Viu, cine aspiră la comunicarea cu El, nu este tentat să se bucure de contemplarea acestei frumuseți pentru o lungă perioadă de timp, pentru că o astfel de persoană a cunoscut ceea ce este superior ei. “Aceia care au ieșit din lume, nu pot fi stăpâniţi … ei sunt mai presus de pasiune și de frică.” (Evanghelia după Filip [26], 61)

Nudismul există sub formă de artă: fotografie, pictură, sculptură, erotismul baletului, cinematografie, teatru.

Dar, acesta există şi sub formă “vie”, ca de exemplu, când se face plajă complet dezbrăcat. Desigur, unii oameni vin la plaja pentru nudişti cu scopul de a face noi legături. De ce nu? Nu este nimic rău dacă nu se hărțuiesc unii pe alții. De altfel, o astfel de hărțuire este caracteristică reprezentanților gunei tamas.

Dar majoritatea celor care înoată și se bronzează pe plajele de nudiști nu leagă acest lucru de sex. Ei caută doar armonia naturală, simplitatea și puritatea relațiilor cu oamenii și natura. Persoanele din guna tamas, guna iadului, nu pot înțelege acest lucru.

Mai mult decât atât, nudismul poate deveni o componentă specială în munca spirituală, în cazul celor care au atins guna sattva: ajută la întărirea calităților sattva în oameni. Așa cum a predicat Isus (Matei 18: 3; Marcu 10:15; Luca 18:17), aceste persoane devin “ca niște copii” în relațiile lor deschise și pure cu natura, cu Dumnezeu și între ei. Apoi, sexualitatea este înlocuită cu o atitudine de iubire, tandreţe şi atenţie reciprocă. Această situație emoțională contribuie substanţial la unirea conştiinţelor subtile și pline de iubire, atât între ele cât şi cu Duhul Sfânt, ceea ce este foarte important [în evoluţia] pe Calea spirituală.

… Cineva ar putea să întrebe: cum este acest subiect legat de creștinism? Foarte direct, pentru că Isus a vorbit cu ucenicii Săi privitor la aceasta (deși, foarte pe scurt în scripturile disponibile pentru noi). Astfel, tot ce îmi rămâne, este să dau citatul de mai jos:

“Când te dezbraci fără să îţi fie ruşine şi îţi dai hainele jos şi le pui sub picioare precum copiii mici şi le “calci în picioare”, atunci Îl vei vedea pe Fiul Aceluia care este Viu (în eternitate)!” (Evanghelia după Toma [27], 37)

În plus: “Toate sunt curate pentru cei curaţi…” (Tit 1:15)

Şi ultimele comentarii referitoare la acest subiect: în primul rând, nudiştii nu trebuie să se comporte într‑un mod “provocator” față de cei nu agrează acest fapt. Nu are importanţă cărei gune aparţin aceşti oameni. În cazul în care nudismul este neplăcut pentru ei, atunci prin acest comportament li se face un rău, ceea ce este o încălcare a principiilor etice de către nudişti. De aceea, nudiștii trebuie să aleagă locuri izolate în natură sau locuri “legitime” pe plaje.

Vă rog să nu consideraţi conţinutul acestui capitol ca pe un îndemn ca toată lumea să se dezbrace. Pentru ca nudismul să devină un element de muncă spirituală pentru o persoană, aceasta trebuie să fie, cel puţin, la nivelul gunei sattva.

Bărbat şi femeie pe Calea spirituală

Se cuvine să discutăm aici despre psihologia sexelor.

Dar, pentru început, care este sexul lui Dumnezeu?

Când cineva Îl pictează ca pe un om bătrân stând pe un nor şi spune: “Acesta este Dumnezeu‑Tatăl, venerează‑L!”, atunci, bineînţeles, este de sex masculin şi, eventual, are şi barbă. Iar o anumită categorie de oameni, la o anumită vârstă evoluţionară, se va închina în faţa unei asemenea icoane şi va crede că Dumnezeu este bărbat. Aşa s‑a întâmplat în Rusia.

De asemenea, Isus L‑a numit Tată, adică de genul masculin — dar Dumnezeu e privit ca Tată în tradiţia iudaică.

În realitate, însă, El este Mamă şi Tată în aceeaşi măsură. El nu are sex pentru că nu este uman, ci este Conştiinţa Universală Primordială.

Dar pot aparţine spiritele unui anumit sex?

Spiritele nu au corp material şi, ca urmare, nici sex. Totuşi, ele îşi menţin percepţia sexului pe care l‑au avut în ultimul corp până la noua încarnare şi îşi pot menţine până şi înfăţişarea lor obişnuită. “Printre spiritele rele există atât femei cât şi bărbaţi …”, a scris Apostolul Filip (Evanghelia după Filip [26], 61).

Cu toate acestea, în încarnarea următoare, sexul corpului poate fi diferit. De ce anume depinde? Depinde de calităţile pe care o persoană trebuie să‑şi dezvolte sau să‑şi suprime. Anumite calităţi pot fi mai uşor dezvoltate într‑un corp de sex masculin, iar altele, într‑un corp de sex feminin. Același lucru se întâmplă în cazul în care trebuie eliminate calităţile negative.

Sexul corpului este de asemenea, legat de hormonii sexuali (androgeni, estrogeni, progesteron, etc.), şi aceasta determină conştientizarea apartenenţei la un anumit sex (este definit prin nivelul de androgeni în stadiul embrionic de dezvoltare). Cu toate acestea, cel mai important aspect al subiectului nostru este faptul că vitalitatea şi alte câteva caracteristici ale unei persoane adulte depind direct de nivelul hormonilor sexuali.

Acesta este motivul pentru care bărbaţii, având un nivel mare de hormoni androgeni, de obicei, trăiesc mai intens decât femeile, năzuind să exploreze tărâmuri necunoscute, să studieze necunoscutul, să lupte pentru idealurile lor şi să domine peste partea mai puţin puternică a societăţii — femeile. Faptul că bărbaţii sunt în majoritate în posturi executive nu este o tradiţie dăunătoare, nu este o încălcare a drepturilor femeilor, nu este un indicativ al “inferiorităţii” femeii, ci un proces natural de distribuire a rolurilor sociale, depinzând de capacităţile fiecăruia pentru diferitele tipuri de activitate.

Dar nici cantitatea de androgeni şi nici sexul nu au o influenţă directă asupra nivelului intelectual.

Un nivel ridicat de hormoni androgeni specifice unei încarnări de sex masculin este de bun augur pentru dezvoltarea vitalităţii, pentru activitatea de cercetare științifică, inclusiv știința despre Dumnezeu. Aceasta defineşte eforturile naturale depuse de un bărbat matur pentru a deveni un lider, pentru a călăuzi oamenii, pentru a‑i ajuta, pentru a se sacrifica de dragul lor.

O femeie obişnuită este opusul unui asemenea om. Ea, care a crescut în această viaţă sub influenţa hormonilor feminini, caută pacea, armonia, comoditatea, frumuseţea, dorește să calmeze bărbatul. Nu îi place bărbatul agitat, încăpăţânat, tot timpul având ceva, pe undeva, de luptat — poate fi fascinant…, dar este greu să stai cu el în armonie şi calm…

Pentru el, femeia nu este suficient de puternică şi el încearcă să o facă mai energică…

O femeie matură este fericită să ofere bărbaţilor armonia, sensibilitatea, frumusețea ei, dorind să ajute prin a‑i “înnobila”, aducându‑i mai aproape de idealul ei, uneori prin propriul sacrificiu… Iar bărbaţii maturi și întregi, de asemenea, sunt gata să conducă femeile cu scopul de a le preda ceea ce au învățat… În acest fel, ajutându‑se reciproc, învățându‑se unul pe altul ceea ce au nevoie să ştie, ei pot merge împreună spre Scopul comun — la Perfecțiune.

Isus a spus, adresându‑se bărbaţilor:

“Respectaţi‑o, sprijiniţi‑o. Procedând aşa veţi câştiga dragostea ei… şi veţi avea trecere înaintea lui Dumnezeu!

“Tot aşa, să vă iubiţi nevestele şi să le respectaţi, pentru că ele vor fi mame mâine, şi fiecare, mai târziu, va fi străbuna unei rase!

“Fiţi îngăduitori cu femeia. Dragostea ei înnobilează bărbatul, îi înmoaie inima lui împietrită, îmblînzeşte fiara din el şi îl transformă într‑un miel!

“Soţia şi mama sunt comori nepreţuite dăruite vouă de Dumnezeu. Ele sunt cele mai frumoase podoabe ale existenţei şi din ele se vor naşte toţi locuitorii lumii.

“Aşa cum Dumnezeu… a separat lumina de întuneric şi pământul de ape, femeia are facultatea divină de a separa în bărbat intenţiile bune de gândurile rele.

“Prin urmare, vă spun vouă, după Dumnezeu, gândurile voastre cele mai bune trebuie să fie pentru femei şi soţii, femeia fiind pentru voi templul unde veţi obţine cel mai uşor fericirea perfectă! Îmbibaţi‑vă în acest templu cu tărie morală. Aici veţi uita necazurile şi eşecurile voastre şi vă veţi reface energia pierdută necesară pentru a fi în stare să vă ajutaţi aproapele!

“Nu o expuneţi la umiliri. Procedând aşa vă veţi umili pe voi înşivă şi veţi pierde sentimentul de dragoste fără de care nimic nu există aici pe acest pământ!

“Protejează‑ţi nevasta, pentru ca şi ea să te poată proteja pe tine şi pe toată familia ta. Tot ce faci pentru soţia ta, pentru mama ta, pentru o văduvă sau o altă femeie la necaz, vei fi făcut lui Dumnezeu.” (Viaţa Sfântului Issa [28], 12:13‑21)

Tot ce s‑a spus în acest capitol se referă la femei şi bărbaţi suficient de evoluaţi. Aceia care nu au încercat să devină mai buni în mod conştient, decid adeseori să “se afirme” prin aroganţă şi dispreţ faţă de reprezentanţii sexului opus.

Referitor la aceasta, vă pot spune următoarea pildă:

… Era odată un bătrân şi o bătrână care trăiau împreună într‑un apartament. La vârsta lui înaintată, bătrânul nu vedea bine şi din cauza aceasta el urina pe lângă vas. Bătrâna trebuia să cureţe după el, dar ea se simţea ruşinată faţă de vecini pentru că locuia în acel apartament. Odată, ea şi‑a pierdut răbdarea şi i‑a spus:

“Aşează‑te pe vas! Aşa nu o să mai urinezi pe lângă el!”

“Să stau pe vas?! Ca… o femeie?!” bătrânul şi‑a pierdut respiraţia din cauza ruşinii şi a indignării, aproape a avut un atac de inimă…

Şi, aşa, a continuat să urineze pe lângă vas până la sfârşitul încarnării lui — dar în picioare!… ca un adevărat bărbat!

… Apostolul Pavel a infuzat spiritul aroganţei masculine în Noul Testament: după cum am discutat mai sus, el nu putea să se transforme sub toate aspectele deodată. De exemplu, a scris:

“Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea… Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva…” (1 Timotei 2:11‑13)

“Femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună… căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică.” (1 Corinteni 14:34‑35)

“Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii…” (Efeseni 5:22)

“Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit?” (1 Corinteni 11:13)

Dar atitudinea lui Isus a fost diferită:

“Simon Petru le‑a spus, <Faceţi ca Maria să plece, căci femeile nu merită Viaţa (Adevărată)!> Isus a spus, <Uite, o voi călăuzi ca să o fac bărbat!… Căci fiecare femeie care se face bărbat va intra în Împărăţia Cerurilor!>” (Evanghelia după Toma [27], 114)

Un bărbat care merge spre Perfecţiune trebuie să se completeze cu feminitate — cu cele mai bune calităţi pe care le au cele mai bune femei. O femeie care merge spre Perfecţiune trebuie să se completeze cu masculinitate — cu cele mai bune calităţi pe care cei mai buni bărbaţi le au. Ca urmare, atât femeia cât şi bărbatul uită de sexul corpurilor lor prezente şi devin conştiinţe pure care aspiră spre Unirea cu Dumnezeu.

“… Când faci un bărbat şi o femeie într‑unul singur, astfel încât bărbatul nu mai e bărbat şi femeia nu mai e femeie, atunci vei intra în Împărăţia (Tatălui)!” (Evanghelia după Toma [27], 22)

“Minorităţi”

Aceia care dispreţuiesc oamenii de sex opus, în viaţa următoare vor avea cu siguranță acel sex şi vor fi întrupaţi în medii sociale care îi vor face să experimenteze în totalitate acelaşi dispreţ faţă de ei.

Acelaşi lucru se întâmplă în cazul problemelor izvorâte din naţionalism, diferenţe de confesiune, sau orientare sexuală. Cei ce dispreţuiesc sau urăsc oamenii pentru că “nu sunt ca mine”, “ca noi” vor fi învăţaţi de Dumnezeu să aibă compasiune pentru durerea altora prin propria durere. Aceasta este una dintre metodele obişnuite ale lui Dumnezeu de a ne învăţa.

Din acest motiv, El creează corpuri ale diferitelor “minorităţi” pentru a întrupa în ele păcătoşii care nu i-au acceptat.

Sarcina noastră este să învăţăm să nu diferenţiem oamenii între “noi” şi “străini”, după niciun criteriu. “Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu” — aşa ne învaţă Domnul: “… nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn care este… pentru toţi cei ce‑L cheamă” (Romani 10‑12). La fel se întîmpă şi în cazul oricăror trăsături de suprafaţă a figurii umane.

Ceea ce este important când evaluăm oamenii este guna din care fac parte. Trebuie să iubim pe toată lumea, dar în mod diferit. Astfel, unii oameni trebuie iubiţi cu o dragoste devoţională şi respect, pe alţii în felul în care îţi iubeşti copii sau prietenii, iar pe alţii cu dragoste bazată pe compasiune. Dar nimeni nu trebuie să urască sau să dispreţuiască pe cineva!

“Așa sunt şi ucenicii lui Dumnezeu. Dacă sunt înțelepți, vor înţelege ucenicia. Formele carnale nu‑i înșeală și, când vorbesc cu cineva, ei se uită la starea sufletului acelei persoane. Există multe animale, cu aspect uman în această lume. Discipolii lui Dumnezeu le identifică și le dau “ghindă” “porcilor”, “orz”, “paie”, și “iarbă” — “vitelor”, “gunoi” — “câinilor”, “varză” —“sclavilor”, iar “alimentele” perfecte — “copiilor.” (Evanghelia după Filip [26], 119)

Compasiune

Compasiunea este principiul etic de bază al relaţiilor unei persoane cu oamenii şi cu toate fiinţele vii, chiar şi cu cele neîncarnate. Acesta este aspectul principal al dragostei pe Pământ şi primul criteriu pe care Dumnezeu îl foloseşte în evaluarea acordării permisiunii de a ajunge la El sau nu.

Vătămarea inutilă a oamenilor sau a altor fiinţe nu are niciodată justificare în faţa lui Dumnezeu.

Dar ce rău poate fi considerat “necesar”? De exemplu, pentru a cauza durere sau alt rău criminalilor când respingem faptele lor criminale sau apărăm alţi oameni de ei. Alt exemplu este când pedepsim copiii în momentul în care devin periculos de zburdalnici, atât pentru ei cât şi pentru alţii, sau în cazul când oameni cu probleme mintale trebuie restricţionaţi etc.

Însă răzbunarea nu este justificabilă — este o reacţie egocentrică a sinelui inferior care nu trebuie permisă.

Acela care a realizat dragostea adevărată nu poate cauza durere unui animal din motive fără sens. O asemenea persoană nu poate mânca din cadavrele animalelor ucise: trupul lor poartă durerea morţii.

De exemplu, Isus şi‑a exprimat nemulţumirea când I s‑a sugerat să guste dintr‑un miel “sacrificat” de Paştele evreiesc: “Crezi că am de gând să mănânc cu tine carne de Paşte?” (Epiphanius, Haer, 22:4; citat din [19]). Nici El şi nici discipolii Săi nu mâncau carne, cu excepţia peştelui. Aceasta reiese din cuvintele apostolului Petru (Acte 10:10‑14).

Este uşor de înţeles de ce, totuşi, ei au prins şi au mâncat peşte: Isus nu a sugerat oamenilor “schimbări” prea mari în stereotipurile vieții lor. Dacă ar fi spus pescarilor „nu mâncaţi peşte” ei nu ar mai fi ascultat de un asemenea predicator!

Pentru oamenii moderni, ar trebui să fie posibil să accepte principiul Iubirii‑Compasiune ca pe un concept etic şi să‑l urmeze cât mai mult cu putinţă în limitele raţiunii şi ale bunului simţ.

De exemplu, nu are niciun sens să reflectezi asupra faptului dacă este permis sau nu să omori un câine turbat sau un lup care atacă omul, țânțari, tăuni, căpușe, etc. Dacă putem să‑i ucidem şi nu o facem, atunci ei vor ataca pe alţii şi va fi vina noastră pentru că am încălcat principiul Iubirii‑Compasiune în raport cu victimele lor.

De asemenea, nu are niciun sens în a reflecta dacă cineva are dreptul să ucidă plante pentru hrană, pentru a face focul, pentru construcţii, sau pentru a folosi produse lactate şi ouă pentru că, fără acestea nu e posibilă dezvoltarea pe Pământ. Hrana noastră trebuie să fie adecvată, să cuprindă setul complet de amino‑acizi indispensabili vieţii.

În schimb, uciderea sau schilodirea plantelor este o crimă care se petrece de fiecare dată când o frunză este ruptă “automat” și este aruncată, când se face un buchet de flori care va sfârşi ofilit şi aruncat la gunoi, sau când se taie brazii, sau se cumpără brazi tăiaţi, pentru Anul Nou şi de Crăciun pentru a „admira”, în final, cum se scurge viaţa din ei. Aceasta este o moarte lipsită de sens: oamenii ucid aceste plante nu pentru a supraviețui, sau pentru a se dezvolta, ci doar din fantezie, pentru că “toată lumea face acest lucru”, sau pentru că “aşa vreau eu!”.

… Chiar și pe vremea lui Moise, Dumnezeu a dat porunca “să nu ucizi!”. Același lucru a fost repetat şi de Isus (Luca 18:20). Şi totuşi, egoismul uman, obiceiul de a se debarasa de toate principiile care împiedică satisfacerea propriilor capricii, incapacitatea de a avea compasiune, de a experimenta durerea altora [empatia], toate acestea fac ca oamenii să inventeze diverse justificări pentru încălcarea acestei porunci a lui Dumnezeu, sau să pretindă că n‑o știu.

A propos, în prima epistolă către Corinteni (10:27) Pavel permite încălcarea acestei porunci, spunând: mâncă tot ce este înaintea ta! Dar, în același timp, tot el spune că el este un imitator al lui Cristos și cheamă şi pe alții să devină imitatori ai lui Cristos, așa cum el (Pavel) este (11: 1)… Cu toate acestea, în acest sens, el nu a fost un imitator al lui Cristos …

Deşi în Epistola către Romani, Pavel scrie altceva: “Bine este să nu mănânci carne…” (Romani 14:21)

Pentru a rezolva ultimele dubii referitoare la acest aspect, să vedem ce a spus Isus: “Nu numai să vă abţineţi de la consumul de sacrificii umane, dar să nu jertfiţi nicio creatură căreia i s‑a dat viaţă!…” (Viaţa Sfântului Issa [28], 7:14)

Adevărata compasiune provine din a fi conştient că toţi, chiar şi lumea vegetală, sunt copiii lui Dumnezeu la diferite vârste, fraţi şi surori ale unicei Lui familii. În mod obiectiv, noi toți avem interese similare în univers, căci noi una suntem.

Totul se rezumă la o singură Viață, la Viața unui Singur Organism numit Absolut, unde nu există nimic care este “al meu”, ci există doar o singură Viață comună plină de Semnificaţia Sa. Rolul meu, ca parte a Organismului Său, este de a mă dezvolta și de a ajuta și pe alții să avanseze pe această Cale (care duce la El). Nu există nimic care este al meu, ci numai ceea ce este în comun — adică ceea ce este al Lui.

Ajutând o altă fiinţă, ajuţi pe Dumnezeu în Evoluţia Sa. “Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Cristos Isus…” (Filipeni 2:4‑5)

Aceasta se poate realiza când cineva stăpâneşte stilul de a trăi în conformitate cu interesul Său şi, în felul acesta, în conformitate cu interesele altora. Deci nu există interesul personal al cuiva, şi nu există sinele, ego‑ul nimănui, căci acestea se dizolvă primele în alţii şi, apoi, în El.

Lupta împotriva sinelui inferior

Pentru a atinge cel mai Înalt Obiectiv — Unirea cu Tatăl Ceresc – practicantul spiritual trebuie nu numai să intre în sfera “Cerurilor” celor mai Înalte, dar, de asemenea, să realizeze şi dizolvarea de sine în Conştiinţa Tatălui, prin renunţarea la propria individualitate.

Cu toate acestea, nici măcar iubirea deplină față de aproape nu este posibilă fără capacitatea de a vedea o situație prin prisma acestuia. Ca urmare, trebuie să experimentăm situaţia respectivă din punctul lui/ei de vedere, nu numai în corpurile noastre, dar, de asemenea, fiind şi în consubstanţialitate cu persoana care ne interesează.

Acest fel de iubire faţă de cei din jur poate fi practicată în grupuri mici, ca de exemplu, în relaţia dintre o femeie şi un bărbat care se iubesc, sau în colectivităţi mari care prestează muncă manuală, științifică, militară, sau religioasă. Un şef cu adevărat bun conduce ca şi cum el ar fi întregul grup, în sensul că el, împreună cu grupul, formează un singur organism unit. În acest caz, grija pentru fostul “eu” și fostul “interes personal” dispare, iar existenţa “eu‑lui” se dizolvă în toţi subalternii săi. Liderul începe să‑i perceapă pe ceilalţi ca fiind consubstanţiali cu ea sau el, iar grija lui/ei pentru ei începe să aibă prioritate față de grija pentru binele său personal. Acest mod de simţire şi comportament reflectă îndeplinirea poruncilor: “… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!…” (Matei 22:39) și “Iubiți‑i pe frații voștri! … Protejați‑i ca pe lumina ochilor!” (Evanghelia după Toma [27], 25)

Oamenii care vor să cunoască dragostea adevărată încep s‑o înveţe în grupuri sociale mici; după aceea, încep să fie capabili să cuprindă în iubirea lor grupuri din ce în ce mai mari. Apostolul Pavel a sugerat să fie extins sentimentul de consubstanţialitate între toţi aspiranţii către Isus, experimentându‑se, în felul acesta, trăirea ca un singur trup, Trupul Cristic, în frunte cu Cristos și Tatăl. (Efeseni 1:22‑23).

Aceasta muncă meditativă are ca rezultat creşterea gradată a conştiinţei conducătorului. Cu cât dragostea liderului este mai sensibilă, mai subtilă şi mai atentă, cu atât este mai bună dezvoltarea conştiinţei lui.

Isus a dat un alt exemplu de dizolvare a cuiva în dragoste: imaginea meditativă a unei viţe de vie. Aceasta are rădăcinile în Tatăl, are tulpină, are ramuri‑ajutătoare şi frunze‑văzătoare care sunt verzi, ruginesc şi cad. În schimb, ca rezultat, viţa va da fructe frumoase, iar seminţele acestor fructe vor da noi vlăstare (Ioan 15:1‑16).

Opusul acestui fel de conducător este un neghiob cu un sentiment puternic de importanţă de sine manifestată sub formă de trufie.

În concluzie, avem două exemple de tipuri posibile de conducători: pe de‑o parte, genul de nătâng arogant care face viaţa subordonaţilor un coşmar şi, pe de alta, genul de lider care se dezvoltă în conformitate cu meditaţiile descrise de Isus şi Pavel.

Aceste meditaţii se fac cu ajutorul unor metode speciale. Mai jos voi cita câteva din îndrumările lui Isus şi ale apostolilor Săi. Aceste principii sunt folositoare pentru pregătirea celor interesaţi în asemenea muncă.

“… Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele, şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă…” (Matei 20‑25‑27)

“… învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit…” (Matei 11:29)

“Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să‑şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii!” (Iacov 3:13)

“Nu vă răzbunaţi singuri…” (Romani 12:19)

"Când eşti poftit de cineva… să nu te aşezi la masă în locul dintâi… Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:8‑11)

“Fericiţi cei blânzi…” (Matei 5:5)

“Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui.” (1 Corinteni 10:24)

“… În smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.” (Filipeni 2:3)

“Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii…, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi‑au luat răsplata. Ci tu…, (lasă) milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Matei 6:1‑4; Cornilescu Dumitru, Biblia)

“… Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14:33)

“Mai fericit este a da decât a lua.” (Faptele Apostolilor 20:35)

“Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit‑o de la Domnul Isus…”(Faptele Apostolilor 20:24)

“… Ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.” (Iacov 4:14)

“… Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut (din corp) şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup. Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre… “(Filip 1:23‑25)

“Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău…” (1 Tesaloniceni 5:15)

“… N‑am căutat slavă de la oameni…” (1 Tesaloniceni 2:6)

“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte‑le să nu se semeţească, nici să‑şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră, Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă, agonisindu‑și lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică.” (1 Timotei 6:17‑19)

“Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri…, fereşte‑te, căci sunt nefolositoare şi deşarte.” (Tit 3:9)

“… Cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.” (Luca 22:26)

“Dragostea… nu spune… <Asta e a mea!>… ci spune <Asta este a ta!>” (Evanghelia după Filip [26], 110)

“Mie, şi numai Mie Îmi datoraţi tot ceea ce aveţi şi tot ceea ce este în jurul vostru, deasupra voastră şi dedesubtul vostru!” (Viaţa Sfântului Issa [28], 8:11)

Viaţa monahală

De‑a lungul multor încarnări pământeşti, ne pregătim să intrăm în ultimul stadiu al evoluţiei personale, care este adevăratul ascetism. Accentuez faptul că este vorba de ascetismul real, pentru că mulţi numai se joacă de‑a “călugării” fără să înţeleagă ce este Dumnezeu.

Înainte de acest stadiu, regulile generale de viaţă erau următoarele pentru fiecare persoană:

1./ Să‑şi dezvolte intelectul — ca una din funcţiile conştiinţei, ca “aparat” de gândire care implică memorizarea, analiza şi creativitatea, cu scopul de a acumula cunoştinţe despre aspectele principale: Dumnezeu, om, evoluţie. În mod normal, cunoştinţele concrete acumulate în timpul vieţii pământeşti nu se reţin de la o încarnare la alta. Ceea ce se reţine şi se transmite fiecărei noi vieţi sunt structurile conştiinţei, care au evoluat prin funcţionarea lor corectă, precum şi calităţile dezvoltate sau obţinute de‑a lungul unei vieţi ca, de exemplu, puterea, anumite calităţi intelectuale, anumite înclinaţii etice, etc.

2./ Să se perfecţioneze din punct de vedere etic, pornind de la recomandările date de Dumnezeu, pentru a ajunge la ceea ce El vrea ca noi să fim.

3./ Să‑şi dezvolte sfera emoţională corect şi să sporească în sine însuşi dragostea pentru Dumnezeu, dragoste ce trebuie, la un moment dat, să se transforme în pasiune pentru El.

4./ Să facă tot posibilul să cultive şi să realizeze subtilitatea emoţională şi să nu permită împietrirea conştiinţei.

Este firesc ca în primele stadii ale evoluției personale să nu ne străduim pentru cunoașterea celor mai înalte niveluri: ne îndrăgostim, nu de Dumnezeu, ci de oameni și lucruri, vrem să urcăm, nu la Împărăția cerească, ci pe un vârf de munte atunci când vom merge în drumeții, sau dorim să primim o diplomă universitară, un doctorat... Este bine, este în regulă! Toate acestea constituie antrenamentul înainte de Escaladarea principală. Și este necesar să se efectueze această Escaladare numai atunci când suntem pregătiți la nivelul tuturor parametrilor menționați mai sus.

Și numai atunci, nu mai înainte, atenţia cuiva începe să fie îndreptată de la cele pământești, la ultimul şi cel mai important Iubit – Regele a tot ceea ce există. Ca rezultat, practicantul spiritual ajunge să intre în Camera Nupţială (Evanghelia după Filip [26], 67,125,127), unde se întâlnește cu Preaiubitul şi, în cele din urmă, se stabileşte în Locaşul Său unde se va uni cu El.

Această etapă de dragoste plină de intensitate pentru El, este adevăratul monahism.

Cuvântul călugăr este de origine greacă. Acest termen se foloseşte pentru a denumi o persoană care a ajuns la starea de solitudine, adică, starea în care s‑a îndreptat cu “faţa conștiinței” sale către Preaiubitul şi nu se mai identifică cu nimic pământesc, incluzând propriul său trup. Călugărului îi este dor de El, atunci când ceva de pe acest Pământ îi distrage atenția de la comunicarea cu El. Călugărul are o dragoste plină de pasiune, anticipând fiecare nouă întâlnire.

Călugărului îi este rușine de imperfecțiunile sale în timpul întâlnirilor pline de iubire din Locașul Domnului. Călugărul se străduiește să devină mai bun, iar Domnul îi explică modul în care s‑o facă. “Împărăția” în care călugărul trăiește acum, într‑adevăr, “nu este din lumea aceasta” (Ioan 8:23; 18:36). Totuşi, comportamentul călugărului în relațiile cu alte persoane rămâne cel adecvat.

* * *

“Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (adevărată), şi puţini sunt cei care o află.” (Matei 7:13‑14)

“Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s‑a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s‑a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului.” (1 Cor 7:32‑34)

“Oricine a venit să ştie (cu adevărat) lumea, a descoperit (că este) o carapace şi cine a descoperit (că este) o carapace, lumea nu merită acea persoană.” (Evanghelia după Toma [27], 56)

“Lasă pe unul care a găsit lumea și a devenit bogat (în lucrurile pământești) să renunțe la lume!” (Evanghelia după Toma [27], 110)

“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6:33)

“… Camera Nupţială ne‑a invitat înăuntru!” (Evanghelia după Filip [26], 125

“În timp ce trăim în această lume, este necesar pentru noi să realizăm Învierea, astfel încât, când părăsim trupul, să ne aflăm în [stare de] Calm şi nu rătăcind pe afară.” (Evanghelia după Filip [26], 63)

“Aceia care au ieşit din lume, nu pot fi stăpâniţi… ei sunt mai presus de pasiune şi de frică.” (Evanghelia după Filip [26], 61)

“Aceia care spun că ei vor muri întîi şi apoi se vor înălţa, greşesc. Dacă nu primesc Înălţarea când sunt întrupaţi, ei nu vor primi nimic după ce îşi vor părăsi corpurile.” (Evanghelia după Filip [26], 90)

“Numai aceia care şi‑au cunoscut Esenţa se vor bucura cu adevărat!” (Evanghelia după Filip [26], 105)

“Fiii Camerei Nupţiale au unul şi acelaşi nume!” (Evanghelia după Filip [26], 87)

Munca meditativă

În timpul ultimilor pași pe drumul spre Camera Nupţială, practicanţii spirituali trebuie să se perfecționeze nu numai intelectual și etic, ci şi din punct de vedere ”psihoenergetic”. Adică, ei trebuie să transforme energia conștiinței, făcând‑o din ce în ce mai subtilă, mai extinsă și mai detașată de corp. Aceasta se numește muncă de meditație.

Isus și ucenicii Săi nu au avut nicio intenție de a lăsa oamenilor o descriere specială a muncii meditative. Dar, principiile generale și precum şi etapele muncii meditative au fost subliniate în Evanghelia după Filip [26]. Mai jos sunt câteva fragmente din Evanghelii și Epistole care conțin informații cu privire la acest subiect.

“… Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru…” (Luca 17:21)

“Adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea.” (Luca 18:17)

“Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă…” (Matei 11:12)

“Cerul şi Pământul se vor învârti în faţa ta (adică ele vor deveni mici când tu vei deveni “mare” şi te vei uni cu Tatăl) şi cine are viaţă de la Cel Viu nu va vedea moartea.

“… Cei care s‑au găsit(acolo), de ei lumea nu e vrednică!” (Evanghelia după Toma [27], 111)

“…Duhul cel Veşnic, care locuieşte în Împărăţia Liniştii Absolute şi a Extazului Suprem, a ieşit din starea Sa de Existenţă Eternă pentru un timp limitat şi s‑a manifestat sub aparenţă umană, cu scopul de a demonstra oamenilor mijloacele prin care se poate efectua unirea cu Divinitatea, precum şi modul în care se poate ajunge la Fericirea Eternă; de asemenea, s‑a materializat şi în scopul de a demonstra, prin exemplul Său, cum poate un om să atingă puritatea etică, să îşi separe sufletul de suprafaţa grosolană şi să realizeze Perfecţiunea necesară pentru a intra în Împărăţia infinită a Cerurilor unde domneşte Extazul Etern.” (Viaţa Sfântului Issa [28], 4:2‑4)

“… Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.” (Iacov 4:14)

“Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:15‑16)

“Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L‑a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1)

“… Şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt.” (Romani 11:16)

“Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:18)

“Căci ştim că, dacă acest cort (corpul), locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer…, că noi… dorim… ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de (adevărata) viaţă.

“Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup (pentru totdeauna) şi să petrecem la Domnul.

“De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui … ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău.” (2 Corinteni 5:1‑10)

“… Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu…” (Efeseni 5:1)

“… Umblaţi… Răscumpărând vremea… “(Efeseni 15:16)

“Să vă dăruiască… ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru … pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea (adevărată); şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos care întrece orice cunoştinţă (a unui om obişnuit), ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3: 16‑19)

“… Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei…” (1 Tesaloniceni 5:5)

“… Dar cine se alipeşte de Domnul este un singur duh cu El.” (1 Corinteni 6:17)

“… Atunci… vom fi ca El… Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2)

* * *

“Pământul s‑a cutremurat şi Cerurile au plâns pentru că o mare crimă a fost comisă în pământul lui Israel. Pentru că ei au torturat şi au omorât pe marele şi dreptul Issa, în Care a locuit Sufletul universului, care a fost încarnat într‑un simplu muritor pentru a face bine oamenilor şi pentru a distruge gândurile lor rele. Şi pentru a aduce înapoi oamenii degradaţi de propriile lor păcate, la o viaţă de pace, dragoste şi bucurie şi pentru a le reaminti de Creatorul Unic şi Indivizibil, a Cărui milă este infinită şi fără limite.

“Aşa s‑a terminat existenţa pământească a Reflecţiei Spiritului Etern sub forma unui om Care a salvat (cu Învăţăturile Sale) păcătoşi înrăiţi şi care a îndurat multe suferinţe.

“Şi discipolii Sfântului Issa au părăsit pământul lui Israel şi s‑au risipit printre păgâni, predicându‑le să renunţe la greşelile lor, să‑şi amintească de salvarea sufletelor lor şi despre Fericirea Perfectă care îi aşteaptă pe oameni în acea Lume imaterială a Luminii unde Marele Creator locuieşte, în Calm şi în toată Puritatea Lui, într‑o Măreţie Perfectă”. (Viaţa Sfântului Issa [28], 1:1‑4; 14:4, 10)

“Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci — dornici să‑şi desfăteze auzul — îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme. Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă‑o deplin!” (2 Timotei 4:3‑5)

“(Ei) părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit… “(2 Petru 2:15)

“(Ei) au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… “(Romani 1:23)

“… Unii rătăcind s‑au întors spre deşarta vorbire, Voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire.” (1 Timotei 1:6‑7)

“Dacă o persoană oarbă conduce o persoană oarbă, amândouă vor cădea în groapă!” (Evanghelia după Toma [27], 35)

* * *

Creştinismul nu este atunci când oamenii se roagă la icoane, când se închină, când le e frică de demoni şi Satana, când se roagă pentru ca ei să fie salvaţi de iad şi orice alt rău, sau când imploră bunuri pământeşti pentru ei.

Creştinismul este atunci când, pentru a împlini Învăţăturile lui Isus Cristos, oamenii declară un război nemilos împotriva viciilor lor, cultivă cu asiduitate însuşirile bune şi se dedică în totalitate căutării lui Dumnezeu‑Tatăl, cu scopul de a‑L cunoaște și de a se uni cu El. Amin!